Deseori am auzit oameni, grei în cuvinte, cum sting frumusețea Crăciunului de țărușul vorbelor în vânt asemenea unor chiștoace de mediocritate. Și cum caută ei să descopere chei de politică – fie ea și corectitudine politică – în planul veșnic al lui Dumnezeu în ce ne privește. Unii caută să ne învețe că Domnul nu era chiar Prunc, iar alții că nu era chiar Dumnezeu-Om. Un soi de reaprindere a gândirii ereticilor frământată de orgoliul de a crede că sunt primii care spun inepții cu ifose filosofice. Mie de-ajuns mi-a fost Sfântul Ioan Gură de Aur care caută, destins, să ne lămurească în ce mod Dumnezeu-Tatăl a ales ca Fiul să vină în mijlocul nostru sub chip de Prunc. Spune el că putea alege să-l trimită în chipul ciclopilor de odinioară ori al uriașilor celor ce au înspăimântat suflarea oamenilor. Putea să trimită pe Fiul în chipul furtunii vuitoare ori intrarea Lui în lume să o transforme într-un cutremur în care totul să se dărâme, ca o judecare a firii umane. După cum, poate, și merita. El observă însă că Dumnezeu Tatăl Îl aduce pe Dumnezeu-Fiul în mijlocul nostru sub chipul fericit de Copil ca nu frica să ne facă să-l primim, ci fragilitatea și frumusețea Lui. Să-l iubim, nu să ne temem nesfârșit de El.

Întreaga teologie a mântuirii concrescută din Vechiul Testament este mai degrabă despre un Dumnezeu gelos și punitiv, îmi spun mai mereu tinerii care citesc pe sărite Scriptura. Le-am spus să nu mai citească unde le arată degetele obosite de răutăți ale celor mari. Ci să privească, să citească și să caute să înțeleagă, știu și eu, la paginile din Cântarea Cântărilor ori din Psalmi ori din Proverbe. Să evite lucrurile împachetate în răutate și rutina ipocriziei și să liniștească sufletul în cuprinderea fragilității acesteia prin care Pruncul intră în lume să ne câștige de parte Iubirii.

Mereu am privit spre culmile de liniște ale Betleemului ca și către o punte de frumusețe sufletească. Îmi place icoana intrării Pruncului ascuns în pântecele Maicii Sale în cetatea smereniei lui David. O fecioară trecând păsându-i doar de Pruncul ei din pântece printre priviri și oftaturi de indignare, refuzând să uite Buna Vestire ce-i dăruise identitatea Pruncului și o purtase, de la o vreme, la întâlnire cu ruda sa, Elisabeta, surprinzătoare mamă la zenit de viață. Atunci aflase că e binecuvântată între femei și binecuvântat îi este Pruncul din chivotul-pântec în care își rostuiește ieșirea la lumină. Atunci primise tresăltarea pruncului Elisabetei drept o profeție la fragilitatea ce-și creștea viața în pântecul său.

Insist doar pentru a vă aduce aminte. Maica Domnului nu primește un prunc mare, dintr-un magazin de bebeluși. Nu primește o „jucărie” umană. Nu primește un copil ce nu mai are pentru ce anume și din ce anume să crească. Primește pe Hristos drept Prunc tânăr. Bebeluș asemenea oricărui bebeluș – desigur, afară de păcat. De aceea teologia populară Îl ține în brațe, Îi cântă să doarmă ori Îi lasă gânguritul să înflorească merii. Colindul surprinde bine cum Îi dorim lui Hristos ce dorim propriilor copii. Și iubim la El tot ce putem, cu răbdare, să descoperim în proprii noștri copii.

De aceea Îl trimite Tatăl ca pe un Prunc Tânăr. Pentru ca să nu ne sperie. Să-L vedem crescând și să ne bucurăm de El. Nu vine ca o poruncă, ci asemenea unui îndemn: Iubiți-mă! Frica nu încape între El și noi. Dați-I inima voastră! Și veți vedea că am dreptate. Venit să ne mântuie prin iubire nu poate fi decât Iubirea.