Știu. Îi admirăm toți și deseori le căutăm protecția ori, pur și simplu, banii. Privesc prin noi. Sunt suficienți loruși și, de multe ori, nici nu ne privesc în ochi ori, când apucă să o facă, se tem să nu fie banii lor mai importanți decât ei, decât viața lor. Se ascund sub anonimatul sponsorizării ori, alții, dimpotrivă, fac mult zgomot pentru nimic. Li se pare că, dacă ajută pe cineva, dacă pot construi în jurul lor aura aceea care „manageriază” admirația, au ajuns într-o lume mai bună. Chiar sunt oameni buni, dar scapă din vedere deseori că bogăția îi însingurează. Îi transformă în oameni a căror valoare, inclusiv în ochii lor, se rezumă la cifra de afaceri. Sunt atât de săraci. Nu au decât bani. În încasări și datorii deopotrivă. Dar așa au învățat să își măsoare viața și împlinirea. 

Știu. Mulți muncesc mult. Să nu credeți vreodată că pilda Mântuitorului este împotriva bogaților. Mai ales a celor care seamănă cu cei pe care-i cunoașteți deja. E o pildă așezată la mijloc. Între săraci și bogați arătându-le, atât de simplu, că unde-i moarte, nu-i tocmeală. O spune mai amplu în parabola cu săracul Lazăr și anonimul în porfiră și vizon. O spune atunci când acceptă moartea, gol, pe Crucea Golgotei. O spune când învie. Fără a-i ști clipa și icoana reală a acestei Învieri. O spune cu fiecare bucată de pâine ce o sfințim. Și fiecare mână de sărac și nevoiaș pe care o odihnim cu bucate. O spune atunci când acceptăm lecția sărăcirii de dragul bogăției întru Împărăție.

Știu. E dură lecția. Sună groaznic: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 19). Nu. Nu poți plăti împăcarea cu Dumnezeu prin simpla plătire de facturi. Nu ai cum să suplinești nici dragostea copiilor ori a celor din casa ta doar storcând cardul și așezând cordul tău în prăfuirea lipsei de iubire. Împărăția lui Dumnezeu nu este așa. Nu este despre sfori trase, ci despre urcarea pe Scara virtuților. Nu este despre lărgirea pungii, ci despre lărgirea inimii. Cum spune psalmistul, cutremurător de real: „Nimeni nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preț de răscumpărare” (Ps. 48, 7). Arătând că banii nu aduc învierea, singura fericire reală legată de Dumnezeu. Dar fără de ei, nu putem trăi, veți spune, și aveți dreptate. Pentru că am făcut din ei ținta vieții. Țintă care trădează și reduce fericirea la orizontul imediatului perisabil. Am rupt orice fir de bucurie cu dăruitul. Cu tainica depunere votivă la altarul Binelui, al banului care crește în faptă bună. De aici și drama lumii noastre. Triste. Asumate cu greutate. În care cearcănele de îngrijorare nu se șterg niciodată. Singurul mod de a avea bani este dăruirea lor celor cărora le putem redeschide ochii spre Dumnezeu!

Știu. Pare defularea unui om sărac. Dar am să vă spun că uneori bogăția se măsoară în mult mai mult decât raportări financiare. Să îți vezi copiii crescând și să știi că nu le-ai lipsit, să îngădui oamenilor să se bucure de zâmbetul tău nefățuit în rânjete de circumstanță și să-i onorezi cu prietenia reală, să faci din munca ta și oamenii tăi locul întâlnirii cu Dumnezeu e una dintre soluții. A nu ne îngriji de cele ale vieții nu-i un îndemn la lene, vă asigur. E rugămintea lui Dumnezeu de a nu uita că suntem oameni. Că nu suntem cifre și solduri. Ci oameni. Cu suflet. Înveșnicit de iubirea Lui.

De ce e pusă lecția la vremea postirii e simplu de înțeles. Dumnezeu trage cu ochiul spre noi și vede lista cumpărăturilor noastre... de post. Și zâmbește. Pentru săraci nimic nu pare schimbat. Foamea le e hrană și El știe că în sărăcia lor sunt bogați. Pentru că le stă alături, nu este înlocuit de nici un idol și le poate dărui ziua ce vine. Țarina lor rodește în nădejde, nu în averi. Iar rodul din urmă e întâlnirea cu El. Întrebat care bogat se va mântui, Sfântul Vasile cel Mare răspunde mai simplu decât s-ar aștepta unii: Acela care se va pocăi! Nu banii ne rup de Dumnezeu, ci orgoliul născut din ei, lipsirea de autenticitate a vieții cotidiene și aiuritoarea performanță de a nu avea nimic când ni se pare că avem totul. Inima sus! Săraci și bogați deopotrivă. Pocăința nu ne strică niciunuia. Merită să încercăm să fim oameni!