În timpul Primului Război Mondial, Bucovina a fost aproape continuu teatru de operațiuni militare – de trei ori cucerită de ruși și recucerită de austro-ungari.

Regiunea aceasta se afla la intersecția zonelor de interes. Așa se face că, în toamna lui 1918, când Imperiul Austro-Ungar se dezintegra, bucovinenii erau în pericol. Imperiul Habsburgic dorea anexarea Bucovinei la Galiția, iar Ucraina își dorea și ea întreg teritoriul sau măcar partea de nord. Un alt grup reprezentat de către deputați bucovineni și ucraineni din Parlamentul de la Viena susținea organizarea unui stat autonom, în cadrul unui Imperiu Habsburgic federalizat. Cu toate acestea, exista și dorința de nestrămutat ca întreaga provincie să fie unită cu România.

În octombrie, Ucraina își proclama independența și prelua orașele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret din Bucovina nord-estică, ceea ce îngrijora pe toți românii.

În acest context, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi „Glasul Bucovinei”, un ziar condus de Sextil Puşcariu, în care se cerea ca viitorul statului să se decidă în cadrul românismului. Apoi, la inițiativa lui Sextil Puşcariu şi a lui Iancu Flondor, pe 27 octombrie a fost convocată Adunarea națională a populației românești din provincie, pentru a se decide soarta Bucovinei. Aici s-a format un Consiliu Național Român și un Comitet Executiv și s-a hotărât unirea Bucovinei cu celelalte provincii româneşti.

Pentru că, în acest timp, trupele ucrainene terorizau populația Bucovinei, Consiliul Național Român a cerut ajutor militar României. Trupele române au intrat în Cernăuți pe 11 noiembrie, au obligat soldații ucraineni să se retragă și au restabilit ordinea.

Pe 28 noiembrie 1918, reprezentanți ai românilor, dar și ai populației germane, polone, ucrainene au participat la Congresul General al Bucovinei, Congres la care s-a votat în unanimitate Unirea Bucovinei cu România.

Acesta a fost al doilea mare moment, după Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. Peste trei zile, România Mare se desăvârșea.