Căderea este săvârşirea unui păcat, împlinirea unei fapte potrivnice voii divine, în ciuda cunoaşterii faptului că Dumnezeu Se împotriveşte acesteia şi în pofida interdicţiei din partea conştiinţei. Căderea confirmă păcătoşenia omului. Cauza fundamentală a acesteia este consimţământul liber şi conştient al sufletului, pentru gândul pătimaş care îl atacă. Consimţământul, din pricina căruia gândul pătrunde în suflet, este păcat. Când acesta nu-i dă voie iar gândul năvăleşte singur în suflet, se ciocneşte cu el şi se războieşte, nu este vorba de păcat, ci de lupta cea bună. Dacă gândul biruieşte în luptă, se înrădăcinează în inimă; dacă nu, este alungat. Pornirile spre plăceri ale trupului nu sunt păcătoase, cât timp nu există consimţământul şi împreună plăcerea sufletului.

Staţi la uşa cugetului vostru şi alungaţi fără întârziere, fără ezitare, fără discuţie, orice gând pătimaş care se apropie de el! Staţi la uşa inimii voastre şi alungaţi, de asemenea, orice sentiment pătimaş! Cum? Prin două mijloace: rugăciunea şi trezvia. Astfel, veţi evita orice cădere, orice păcat.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul,  Călăuzire către viața duhovnicească, Editura Egumenița, Galați, pp. 110-111)