Cuvântul "umilință" vine de la latinescul "humus" care înseamnă pământ roditor, fertil. Petru mine, umilința nu este, așa cum se crede adeseori, prea deseori, sforțarea stângace a celui care vrea să convingă că este mai rău decât restul lumii și să convingă pe altul că a sa comportare, puțin firească, exprimă această convingere. Umilința este condiția pământului. Pământul e prezent totdeauna și nimănui nu-i trece prin gând să se mire de aceasta, nimeni nu se gândește la el. Toată lumea îl calcă în picioare, e locul care primește toate deșeurile, toate rebuturile. El e prezent, tăcut, acceptând totul și transformând miraculos în bogăție nouă toate aceste reziduri în descompunere, transformând însăși corupția în ferment de viață nouă, fiind deschis soarelui, deschis ploii, gata să primească orice sămânță și capabil să producă de 30, de 60, de 100 de ori mai  mult decât a primit. Astfel putem asemăna slăbiciunea omenească în care Dumnezeu își manifestă puterea și împrejurările, în care absența lui Dumnezeu poate deveni prezență a lui Dumnezeu. Noi nu ne putem apropia de Dumnezeu. Dar ori de câte ori, asemenea Vameșului ne situăm în afara "dreptului" și exclusiv în domeniul milostivirii, devine posibil atunci pentru noi să-L întânim pe Dumnezeu.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Irineu Slătineanu, Editura Coresi, București, pp. 27-28)