Omul, prin sine însuşi, are o capacitate limitată de sesizare a timpului. Faptul de  a nu percepe exact limitele temporale nu constituie câtuşi de puţin ceva negativ. Exactitatea şi precizia în materie de timp reprezintă o utopie pentru om, nu şi pentru maşinile de măsurat timpul, create de acesta (ne putem întreba cum de o entitate „imperfectă”, precum omul,  creează prelungiri sau entităţi tehnice atât de „perfecte”, cum ar fi ceasurile atomice!). Imaterialitatea şi transcendenţa timpului nu sunt lipsite de importanţă. Ceea ce nu există încă, dar e posibil să fie, lucrează adânc asupra persoanei, o mobilizează interior, o orientează pe drumul unei necesare transformări. Imanenţa nu numai că este potenţată de transcendenţă, dar o şi generează, o întreţine, o conturează.

La întrebarea „ce este timpul?” răspunsurile sunt variate şi depind de unghiul de vedere (fizic, filosofic, sociologic, culturologic, ideologic, economic etc.) al celui care vizează subiectul în discuţie. Timpul este intrinsec legat de propria noastră existenţă, de devenirea ei. Existenţa presupune o „înfășurare” temporală. Propriul existenţei este să se schimbe permanent (panta rei, cum ar fi spus Heraclit). Interogaţiile în legătură cu natura timpului au fost mereu în actualitate. Marii gânditori nu s-au sfiit să deceleze problema, recurgând inclusiv la explicația ușor paradoxală. Iată-l pe Fericitul Augustin: „Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine, ştiu (ce este timpul, n. n.); dacă eu aş vrea să explic noţiunea cuiva care mă întreabă, nu ştiu. Cu toate acestea, afirm cu încredere că ştiu fiindcă dacă timpul nu s-ar scurge, nu ar exista timp trecut, iar dacă n-ar mai fi să vină nimic, n-ar mai exista timp viitor, care, dacă nu ar exista nici el, n-ar mai exista timp prezent”. O astfel de explicitare dă seama de dificultatea  perceperii şi trăirii duratei. Timpul este evanescent, nu are un contur precis, nu are materialitate ca orice obiect. Chiar dacă timpul are o dimensiune obiectivă (este o calitate sau categorie apriorică – cum ar spune Kant), el nu capătă contur decât  printr-o raportare sau chiar construcţie subiectivă.

Timpul nu are limite. Nu putem şti cu exactitate când a început un proces şi când se va termina. Apoi, în anumite circumstanţe, timpul se personalizează, devine fluid, elastic, relativ. Cineva poate percepe timpul în felul lui, îl poate gestiona sau construi într-un mod aparte, îşi creează, la limită, un timp personal („pe vremea mea!…”, „pe timpul lui Ştefan cel Mare” etc.). Timpul trăit înseamnă succesivitate necesară dintre trecut, prezent, viitor. Dacă una dintre aceste dimensiuni ar lipsi, perceperea timpului ar deveni problematică pentru fiinţa umană. În acelaşi timp, prevalenţa unei dimensiuni în defavoarea celorlalte imprimă timpului o altă turnură, îl deteriorează într-un anumit fel.

Timpul orientează omul, dă sens şi semnificaţie diferitelor trasee de evoluţie. Acesta constituie o sursă de realism şi un prilej de construcţie obiectivă a personalităţii. De asemenea, prin timp ne raliem şi mai mult realităţii, ne integrăm în spaţiu, percepem mai bine contururile, distanţele, orizonturile. Conotaţiile atribuite timpului sunt multiple. Timpul este o resursă, dar şi semnifică ceva. Timpul „occidental” este nu numai structurat în mod funcţional şi utilizat pentru controlul îndeplinirii sarcinilor sau activităţilor, ci el devine şi un element simbolic. Timpul nu înseamnă numai bani, ci şi devine o marcă a statutului (înalt!) şi al responsabilităţii: el nu poate consumat oricum şi cu oricine. Sistemul temporal al unei culturi acordă semnificaţii unor activităţi dintre cele mai banale: aşteptatul pentru a intra la dentist, la coafor, la o anume autoritate a zilei… Semnificaţiile se întretaie, se multiplică, se adună dinspre elemente aparent fără nici o importanţă. Consumul de timp devine un semn al statutului, al puterii, al distincţiei şi diferenţei faţă de ceilalţi.

Timpul constituie o unitate dintre continuitate şi discontinuitate. O dată cu perceperea fluenţei şi continuităţii temporale este percepută şi discontinuitatea temporală (la nivel biologic, social, individual). Viaţa este punctată permanent şi irevocabil de ieşirea din timp, de moarte (a plantelor, a civilizaţiilor, a prietenilor). Percepţia scurgerii timpului depinde şi de vârsta celor ce se raportează la el. Pentru un copil sau tânăr, un an nu se mai termină. Pentru un adult de şaizeci de ani, intervalele de timp trec fără prea multă băgare de seamă. Totodată, sesizarea duratei depinde şi de starea celui ce se aşează în temporalitate. Tipul melancolic sau meditativ nu mai sesizează aşa de uşor scurgerea timpului. Acest tip de om „încremeneşte” în trecut sau prezent. Pentru cel care are o viaţă plină de activităţi, timpul trece insesizabil, uşor, chiar prea repede.

Termenul „timp” este expresia unei coordonări dintre mai multe schimbări reale sau posibile, în concordanţă cu o instanţă generatoare de semnificaţii sau cu un anumit program dinainte stabilit. În calitate de vector coordonator al mai multor schimbări, timpul este o formă de relaţie. Un raport între schimbări calitative şi cantitative, un mod de articulare a evenimenţialului spaţial, static la cel evolutiv, progresiv. De aceea timpul este plural, este o interferenţă dintre fizicalitate şi raţionalitate, dintre obiectivitate şi subiectivitate. Pluralitatea temporală este o arhitectonică destul de complicată, alcătuită din straturi, etaje, secvenţe, cele inferioare condiţionând pe cele superioare, acumulările şi re-ordonările generând interferenţe complicate, organizări ce pot merge către concretizări dintre cele mai paradoxale (trecutul ce invadează prezentul, viitorul ce se edifică încă din prezent, prezentul care nu mai trece etc.).

Din perspectivă creștină, timpul este o „ofrandă” a lui Dumnezeu adusă creației Sale, o ipostază a prezenței și „concreteței” Sale, un semn al relației cu ceea ce El a construit. Lumea creată prin acel „la început a fost…” își găsește raționalitatea prin deschiderea către temporalitate și curgerea ei în timp. Lumea, ca și timpul, au fost create pentru ca creatura să evolueze spre un nivel înalt dorit de divinitate. Lumea, spune Părintele Dumitru Stăniloae, „își are originea în eternitate, e susținută de eternitate și destinată să se înveșnicească într-un fel de eternitate care nu e una cu a lui Dumnezeu”. În viziunea creștinismului, lumea și omul au avut un început și vor avea un sfârșit, căci „dacă n-ar avea un început, n-ar fi din nimic, deci n-ar fi opera exclusivă a libertății și a iubirii lui Dumnezeu și n-ar fi destinate unei existențe în plinătatea lui Dumnezeu, ci forma ei relativă, imperfectă ar fi singura esență fatală a realității”. Lumea are un început și un sfârșit, iar omul a apărut la un moment dat în acest interval, după cum va ieși din timp, la un moment anume, nepurtând absolutul în sine. Doar Dumnezeu cel etern „veghează” cumva „înafară”, așezându-se într-o legătură permanentă cu temporalitatea umană, coborând la nivelul lumii trecătoare, fără a înceta să rămână în eternitatea spre care vrea să o ridice.

Ne întrebăm dacă nu cumva toate actele umane sau evenimentele lumii nu au loc după un anumit program, după un Regulator Suprem, care ar avea în evidenţă nu numai pluralitatea de evenimente, ci şi momentele sau duratele intervenţiile acestora pe scara derulării cosmice. Poate că timpul este canavaua pe care raţionalitatea supremă – Dumnezeu – îşi ţese Planul Său și în care noi nu suntem decât niște fiinţe candide, poate naive, dar mereu întrebătoare, care reflectează, precum în cazul de față, la …„ce este timpul”!