Una dintre cântările de la slujba înmormântării ortodoxe este redactată în numele celui adormit, care le cere celor vii să se roage pentru el:

„Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfrico­şătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă să­rutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru că mă duc la Jude­cătorul, unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după faptele sale, sau se va preamări, sau se va ruşina. Ci vă rog pe toţi şi mă cucernicesc vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rân­duit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii”.

Aceste cuvinte ne arată ce îşi doreşte cel mai mult cel răposat de la rude şi prieteni: nu o înmormântare somptuoasă, nici cuvinte de condoleanţe, nici doliu, ci o rugăciune puter­nică, prin mijlocirea căreia sufletul său să ajungă în mâinile lui Dumnezeu.

(Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinței. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă, Editura Doxologia, p. 336)