A venit iarna și frigul pătrunzător. Trebuie schimbate hainele, sandalele sunt generatoare de degerături, flanelele ițesc capul (?!) din dulapuri, cojoacele ies din hibernare, cizmele se pregătesc de confruntarea cu zăpada. Omul începe să ardă gazul sau lemnele pentru a scăpa cu viață din oceanul alb. Trăiască plapumele, mănușile și fularele uitate prin șifoniere, care au așteptat în liniște clipa lor.
În această imagine idilică a iernii, o idee se desprinde. Trebuie să ne schimbăm ritmic modul de viață. Suntem ființe care avem nevoie de schimbare. Fără ea murim. Suntem bieți pioni ai marelui sistem al creației care ne integrează în sine. De aici și tragedia celor care nu au cu ce să se încălzească, suferința celor înfrigurați de prea multă nepăsare, sărbătorile pline de lacrimi ale celor singuri, strigătul mut al mâinilor degerate de frig, cerșind îndurare de la Dumnezeu prin oamenii săi.
Vorbeam despre schimbarea vestimentației ca expresie a nevoii noastre de premanentă devenire, ca făpturi trecătoare de la moarte la viață. Am o dilemă de ceva vreme. Ce să port pe cap pe timp de iarnă? Dacă porți căciulă de miel, zic că ești de la țară. Dacă porți fes, atunci nu ești departe de un homeless, mai ales dacă porți barbă. Dacă faci rost de vreo căciulă de vulpe sau nutrie, unii spun că ți-ai pus spurcăciune în cap. De capul gol pe timp de ger nici nu poate fi vorba. Iar fesul preoțesc simplu e rețetă sigură pentru răceală. Oricum ai fi, cineva se găsește să facă vreo remarcă nelalocul ei. Și atunci cum să facem?
Vestimentația este întotdeauna discutabilă, deschisă comentariilor răutăcioase, la cheremul experților în modă. Trendurile sunt teritoriul arbitrariului pur, al tendințelor greu cuantificabile, ori prea clasice, ori prea moderne, născătoare de discordii ori de păreri mai mult sau mai puțin ciudate.
Expresia supremă a refuzului absolut al oricărui compromis cu părerile celorlalți este rasa călugărească. Oamenii ăștia au spus un nu definitiv oricăror tendințe de nimicnicie. Îmbrăcați în negru din cap până în picioare, călugării declară in corpore lipsa de importanță a ceea ce porți pe tine, atunci când sufletul e plin de Dumnezeu. În definitiv, portul este tocmai un surogat de identitate, un fel de a atrage atenția când nu ai nimic de spus, înlocuitorul caracterului, personalității. Cu cât ai mai puțin de spus despre sufletul tău, despre viața ta în Hristos, cu atât mai multă nevoie ai de a atrage atenția prin ceva, printr-o haină mai fistichie, sau prin vreun cercel, tatuaj etc. Acestea sunt pe termen scurt înlocuitori de identitate.
Așa că iarna asta voi purta orice pe cap, dar mai ales trebuie să îmi intre bine în cap Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, Patericele, Filocalia. Cu ele în cap, orice ai purta pe timp de iarnă, vei simți căldura credinței plină de Duhul Sfânt. Amin.