Se cuvine ca monahul care trăieşte în mod cuvenit, în bunătate şi smerenie şi toată bunăcuviinţa cuvintelor, să smulgă mândria, să se supună în chip bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor şi, potrivit poruncii, să-l aibă pe aproapele ca pe sine însuşi. Să lucreze dreptatea neştirbit, nu cu mânie, nici cu autoritate, fără să lovească conştiinţa aproapelui, dându-i pricină de cădere, să nu fie robit meselor, nici să vorbească mult despre felurimea bucatelor, ci ceea ce se cuvine monahilor să proclame este dreapta cinstire a lui Dumnezeu pentru care fiecare va lua plata după osteneala sa. Căci suntem împreună lucrători cu Dumnezeu, arătura lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, lucrătorii lui Hristos cei din ceasul al unsprezecelea, imitând pe sfinţii care s-au ostenit mai înainte de noi, pe profeţi, pe apostoli, pe muceni; împreună cu aceştia vom căpăta şi noi dinarul spre viaţa cea fără de sfârşit, sub oblăduirea mângâierii Duhului Sfânt, în acelaşi cuget, cu o singură gură şi o singură inimă mulţumind lui Dumnezeu și Tatălui, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi puterea în veci. Amin.

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 75)