În primul rând, e nevoie să înțelegem faptul că, încă de la concepere, în momentul zămislirii noua făptură deja are suflet: „Înainte de a te fi zămislit în pântece te-am cunoscut” (Ieremia 1, 5). Dacă Dumnezeu a îngăduit ca un prunc să fie zămislit, cu siguranță pentru acesta are o iconomie. Iar dacă din anumite motive, sarcina nu este dusă până la capăt, ci se oprește din evoluție (voit sau nu), acel copil rămâne al Domnului.

Așadar, vedem că pruncul de la zămislire există ca persoană, el are viață, suflet și trup, chiar dacă acesta din urmă – trupul – este doar o mică adunare de celule. Dumnezeu este Cel Care dă viața, iar omul este mijlocul prin care viața vine în lume. „Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele” (Psalmul 138, 13). Dacă Dumnezeu ne dă viață, noi ar trebui să avem grijă de ea, să o prețuim și să respectăm acest dar pe care-l primim de la Dumnezeu. 

În secolul al IV-lea, Fericitul Augustin scria următoarele: „Dar cine s-ar încumeta să nege, dacă nu s-ar încumeta să afirme, că învierea se va face astfel, încât să se umple tot ceea ce i-a lipsit formei?”[1]. Aici, el abordează problema învierii trupurilor copilașilor abia zămisliți. În gândirea acestui părinte al Bisericii care era episcop al Hipponei, învierea trupurilor implică vindecarea lor, adică ei vor învia ca și oameni firești, nu ca o celulă fecundată.

Conform învățăturii ortodoxe, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Chiar dacă copiii ale căror evoluție în pântecele mamei este întreruptă voit sau fără de voie, și nefiind botezați, nu pot fi pomeniți punctual, Biserica nu-i uită. Sunt pomeniți în cadrul Proscomidiei, când preotul pregătește cinstitele daruri, la miridele care se scot pentru cei adormiți, în rugăciunea specifică: „prunci născuți fără de vreme, parte bărbătească și parte femeiască”[2]. Învățătura Bisericii ne spune că sufletele acestor copii merg într-un loc în care nu este nici lumină, nici întuneric, sunt ca într-o stare de veghe, stare în care nici nu se bucură, nici nu se chinuiesc, ci așteaptă mila lui Dumnezeu.

În Pravila Bisericească a Arhimandritului Nicodim Sachelarie ni se spune: „Dumnezeu nu îi pedepsește pe copiii nebotezați deoarece aceștia nu-I cunosc legile, pentru că omul este creat spre fericire. Deci copiii care nu au putut folosi propria lor voință și putere, nu sunt răsplătiți la fericirea după merite, deoarece ei nu au fapte virtuoase.”[3] Iar Pravila lui Matei Basarab ne spune: „Iar câți coconi ai creștinilor mor nebotezați, așijderea și ai păgânilor, aceia nu merg în Împărăția Cerurilor, nici la muncă, ci numai într-un loc luminos”[4], de aici putem deduce faptul că și copiii pierduți prin avort vor merge în același loc.

„După Sfinţii Părinţi, aceşti copii nu au avut cum să păcătuiască, ca să sufere din motive personale, ci doar moştenesc, în virtutea solidarităţii cu firea umană, a protopărinţilor noştri Adam şi Eva, păcatul strămoşesc. Orice om se naşte cu aceste consecinţe ale păcatului strămoşesc. Acesta este şters prin Taina Sfântului Botez, dar asta nu înseamnă că nu rămân afectele, rămân în fiinţa umană consecinţele sale ca predispoziţii spre păcat. După Sfinţii Părinţi, aceşti copii nu suferă chinurile iadului. Mi-aduc aminte o formulă pe care o învăţam noi la ora de dogmatică: «Nu se împărtăşesc de lumină, dar toţi se cinstesc cu liniştea»” – IPS Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei.[5]

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul în una din cărțile sale ne mărturisește despre o vedenie pe care acesta a avut-o în Marțea Luminată la miezul nopții. A văzut atunci prin descoperire dumnezeiască ce se întâmplă cu aceste suflete: „Ogorul cu grâu, care încă nu a dat în spic, este cimitirul cu sufletele morților care vor învia. Iar în locul acela, se află sufletele copiilor care au fost omorâti prin avorturi”.[6]

În mențiunile pe care Părinții Bisericii le fac despre copiii plecați înainte de vreme, nu se face nicio diferență între sarcinile oprite voluntar sau cele oprite involuntar, ceea ce denotă faptul că acești copii vor merge în același loc în care merg copiii nebotezați deoarece aceștia sunt fără de păcat, însă moștenesc păcatul strămoșesc al protopărinților noștri Adam și Eva. Trebuie să fim cu mare băgare de seamă în ceea ce privește avortul, pentru că prin acesta nu scoatem afară din trup doar „o adunătură de celule”, cum spun unii, sau un embrion, ci chiar „iubirea dintre oameni”, așa cum ne mărturisește Clement Alexandrinul într-una din operele sale[7].

În Biserica Ortodoxă Română, rânduiala înmormântării pruncilor nebotezați a fost tratată pentru prima dată oficial în cadrul unei dezbateri a Sfântului Sinod, în ședința sa din data de 05 mai 1908, la propunerea mitropolitului Partenie Clinceni. Stabilirea unei norme unitare cu privire la această rânduială a fost statornicită în ședința de lucru a Sfântului Sinod din data de 29 octombrie 2010, fiind o problemă destul de delicată din punct de vedere atât teologic-canonic, cât și din punct de vedere practic-liturgic.

Pentru această rânduială este și o rugăciune specială prin care preotul Îl roagă pe Dumnezeu să-i întărească pe toți cei care plâng plecarea prea devreme și prin care suntem încredințați de faptul că sufletul se află în grija iubitoare a lui Dumnezeu: „Doamne al puterilor, Cel ce ești alinarea celor întristați și mângâierea celor ce plâng și sprijinitorul tuturor celor slabi la suflet, mângâie cu milostivirea Ta pe cei cuprinși de plângere pentru cel răposat; vindecă toată durerea care este pusă acum în inima lor, primește-le rugăciunile și ridică-i prin încrederea în milostivirea Ta, pentru că și acesta, care a părăsit viața pământească, se află încredințat iubirii tale părintești...”[8]

Biserica are grijă de mama care a pierdut sarcina fără de voia ei. Există o rânduială specială prin care se cere mila lui Dumnezeu pentru iertarea mamei (căci nu există om fără de păcat) și vindecarea ei trupească și sufletească: „Ferește-o de toate uneltirile diavolului și curățește-i întinăciunea; vindecă-i durerile; sănătate și putere trupului și sufletului dăruiește-i, Iubitorule de oameni, și cu înger de lumină păzește-o de toată năvălirea nevăzuților demoni. Așa, Doamne, scap-o de neputință și de slăbiciune și o curățește de toată întinăciunea cea trupească și de tot felul de dureri ale pântecelui ce vin asupra ei. Și, prin mila Ta cea multă, ridic-o, întărindu-i neputinciosul ei trup și o scoală din patul în care zace…”[9].

Părintele Petru Cernat, în lucrarea sa intitulată Identitatea embrionului uman din perspectivă teologică și bioetică, cu privire la faptul că zămislirea umană este lucrarea lui Dumnezeu, ne spune următoarele: „Implicarea lui Dumnezeu în actul zămislirii ne demonstrează că fără Duhul Sfânt nu se poate întemeia sau naște mai ales «minunea întotdeauna originală a altui om, natura nu naște decât forme monotone»... iar spiritul uman nu se poate naște fără lucrarea Duhului Dumnezeiesc”[10].

Părinții care din diferite motive au curmat viața copilului din pântece pot ajuta aceste suflețele trecute prea devreme din această viață într-un singur mod: prin pocăință. Nicio „găselniță”, precum botezul făcut în ziua Sfântului Ioan, pe 7 ianuarie, nu-i ajută în vreun fel, aceasta fiind o practică întâlnită până acum câteva zeci de ani și condamnată de către Biserica Ortodoxă și de marii duhovnici. De pildă, Sfântul Cuvios Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, cu privire la astfel de practici, spunea: „Ce să botezi, țărâna? Sufletul a plecat din momentul morții. Asta-i nebunie. Nu se botează în veacul veacului”[11].

Botezul lacrimilor părinților este cel mai primit înaintea lui Dumnezeu, iar dacă părinții se mântuiesc, probabil și acești prunci plecați fără de vreme se mântuiesc și împreună se vor aduna acolo unde nu este „nici durere, nici întristare și nici suspin”.

Pr. Dumitru Crăciun, Pro Vita Iași