Să-i ajutăm pe copii să îndrăgească și să-și asume calea cea bună ca mod de viață

Le este greu copiilor să-şi facă ordine în cameră, să se îmbrace, să aibă răbdare unul cu altul, să împartă ce au, să-şi asculte părinţii, să aştepte până la sfârşitul mesei ca să primească desertul sau să aştepte să fie curată camera lor înainte să înceapă joaca. Lista poate continua la nesfârşit. Este greu să renunţăm la ce ne-am dori noi. Calea vieţii adevărate este dură. Dacă nu învăţăm niciodată cum să ne luptăm să facem ceea ce e greu, vom ajunge nefericiţi în viaţă.

Să îi spunem lămurit copilului ce „luptă” duce

- Sunt atât de plictisită! îmi şopti fiica mea într-o zi când eram la biserică.

- Este greu să stai în picioare şi să fii atent, am răspuns cu seriozitate.

Copiii se plictisesc la biserică. Le este greu să stea jos sau în picioare când sunt plictisiţi. Este o luptă firească. Ar trebui să ne aşteptăm la aşa ceva. Şi adulţii se plictisesc în biserică. Dar cum de ne putem simţi plictisiţi în biserică? Este posibil să ne simţim plictisiţi în prezenţa lui Dumnezeu cel veşnic? Ni se pare oare că sfinţii din ceruri sunt plictisiţi şi aşteaptă să se termine veşnicia? Nu, nu există plictiseală în Împărăţia cerurilor, ci numai viaţă, pace şi bucurie. Plictisul este un simptom al depărtării noastre de Dumnezeu. Parte a luptei în viaţa duhovnicească este biruirea acestei plictiseli. Copiii pot învăţa, prin lupta cu plictiseala, despre viaţa duhovnicească în ansamblul ei.

- Nu vreau să merg azi la biserică, spuse într-o duminică dimineaţa George (de opt ani). De fapt, aşa se întâmplă mereu.

- Uneori e greu să te scoli şi să mergi la biserică, i-am răspuns lămurindu-i lupta pe care o ducea.

Este în firea vieţii duhovniceşti să fie aşa. Ca şi trezitul dimineaţa sau exerciţiile fizice, şi mersul la biserică cere un anumit efort. Însă, făcând acel efort, avem o stare de bine şi simţim că înflorim. Calea duhovnicească e grea. Este mai uşor să stai în pat decât să te ridici şi să te rogi singur sau participi la rugăciunea din biserică. Pe măsură ce ne silim să stăm înaintea Lui, în prezenţa Lui, primim nemijlocit harul Său tămăduitor şi ne simţim întăriţi. Dacă stăm în pat, îi întoarcem spatele lui Dumnezeu. Dacă cedăm dorinţei de a mai dormi puţin, ne facem rău. Paradoxul vieţii duhovniceşti, ca şi al exerciţiilor fizice, este că drumul cel greu ne aduce bucurie, iar calea cea uşoară ne umple de tristeţe. Ceea ce nu face mai uşor mersul la biserică, dar vădeşte că avem nevoie să o facem. Dar, dacă eşti doar un copil (sau un adult) care stă întins în pat, mai uiţi acest lucru.

Una dintre caracteristicile vieţii duhovniceşti este lupta. Este o luptă să trăieşti în virtute, să cauţi Împărăţia lui Dumnezeu, să rezişti ispitelor de a ceda dorinţelor sau voii proprii. Însă alternativa este şi mai rea: să-ţi trăieşti viaţa înrobit de dorinţele tale egoiste, rupt de Dumnezeu. Lupta nu o putem ocoli, putem doar să alegem în ce luptă ne avântăm: lupta pentru mântuire sau lupta unei vieţi subjugate de patimile noastre.

„Şi nu numai atât, ci să ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu se ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfanţ, Cel dăruit nouă.” (Romani 5, 3-5)

Le este greu copiilor să-şi facă ordine în cameră, să se îmbrace, să aibă răbdare unul cu altul, să împartă ce au, să-şi asculte părinţii, să aştepte până la sfârşitul mesei ca să primească desertul sau să aştepte să fie curată camera lor înainte să înceapă joaca. Lista poate continua la nesfârşit. Este greu să ai doi ani şi să fii obligat să porţi la biserică haine de biserică şi pijamale la culcare, iar nu invers. Este greu să renunţăm la ce ne-am dori noi. Calea vieţii adevărate este dură. Dacă nu învăţăm niciodată cum să ne luptăm să facem ceea ce e greu, vom ajunge nefericiţi în viaţă.

Toate acestea nu scuză purtările urâte, dar ne ajută să înţelegem cum să folosim aceste momente ca să îi ajutăm pe copii să înţeleagă adevărata esenţă a vieţii şi cum să se desăvârşească. Înseamnă că, pentru a răspunde cu folos, trebuie să respectăm lupta personală a copiilor noştri chiar în timp ce ne ocupăm de purtările lor urâte şi îi îndrumăm. De fapt, obiectivul nostru pe termen lung este să îi facem pe copii să-şi asume lupta spre sfinţenie drept calea lor spre împlinire în viață. 

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, pp. 112-115)

Îți mai recomandăm și: Să îi învățăm pe copii disciplina autentică

De la același autor

Ultimele din categorie