Ca părinţi, sunt mai multe ispite pe care trebuie să le ocolim: ignorarea sau subestimarea luptelor copilului, cedarea la dorinţele lor sau încercarea de a le rezolva noi problemele.

Prima ispită ce trebuie ocolită este de a ignora lupta lor în timp ce menţinem limitele stabilite.

- Trebuie să mergi la culcare.

- Acum trebuie să vii.

- Trebuie să mergi la biserică.

- Nu ai de ales.

Deşi acestea rămân nişte enunţuri valabile, dacă îi forţăm pur şi simplu pe copii fără să le spunem lămurit lupta pe care o duc ei, le comunicăm de fapt că nu înţelegem sau nu ne pasă că ei duc o luptă. Pierdem şansa de a ne lega afectiv de copil şi de a-l ajuta să vadă în luptă însăşi esenţa vieţii.

Dacă le dăm motive pentru care somnul sau biserica sunt importante, iarăşi ratăm esenţialul.

- Nu-mi pasă cât e de important somnul sau ce fel de zi o să am mâine dacă stau până târziu. Pur şi simplu nu vreau să merg acum la culcare. Tu nu înţelegi! ţi-ar putea răspunde.

A doua ispită ce trebuie ocolită este de a schimba limitele stabilite tocmai pentru că suntem atenți la lupta ce se dă în sufletul lor.

- Bine, dar îmi promiți că faci curat în cameră după ce te joci.

- Bine, poţi sta până mai târziu, dar după aceea e cazul să mergi la culcare.

- Bine, poţi să dormi mai mult duminica asta, dar duminica viitoare trebuie să mergi la biserică.

Dacă le facem pe plac copiilor noştri renegociind limitele stabilite, coborând nivelul aşteptărilor noastre sau cedând la rugăminţile lor, îi lipsim de şansa de a deveni mai puternici, iar ei pierd bucuria şi pacea care izvorăsc din întărirea ta şi exerciţiul de a rezista tentaţiilor.

- Vă mulţumesc că m-aţi lăsat după bunul meu plac. Acum voi deveni tot mai înrobit de voia mea şi dorinţele mele, dar şi mai puţin capabil să rezist ispitelor pe măsură ce înaintez în viaţă.

Ei nu vor rosti aceste cuvinte, dar ar putea la fel de bine să o facă.

Arta creşterii copiilor: Lămureşte-le lupta pe care o duc. Păstrează cu fermitate limitele stabilite. Analizează spontan opţiunile. Reia paşii anteriori.

Copilul spune:

- Este greu să mergi la biserică.

Părintele:

- Da. Este foarte greu să mergi când eşti obosit. Ce poţi să faci dacă trebuie să mergi la biserică şi nu-ţi vine?

Copilul spune:

- Este prea greu să-mi fac ordine în cameră. Pot s-o fac mai târziu. De ce trebuie să o fac acum?

Părintele:

- Este greu să ne facem curat în cameră înainte să ne jucăm. Cum e frumos să începi ?

Copilul spune:

- Eu am avut primul jucăria!

Părintele:

- Este greu să trebuiască să împărţi cu alţii. Ce putem să facem când amândoi vreţi să vă jucaţi cu aceeaşi jucărie?

Copilul spune:

- E plicticos la biserică!

Părintele:

- Da. Este greu să fim atenţi când suntem plictisiţi. Dar ce poţi face când te plictiseşti la biserică?

Funcţionează toate acestea? Din păcate, explicarea luptei lor şi trecerea în revistă a opţiunilor posibile nu rezolvă problema plictisului, a faptului că joaca vine după muncă, a faptului că trebuie să împartă unele lucruri cu ceilalţi sau lipsa dorinţei de a merge la biserică. Copiii tot vor avea lupte. De fapt, copiii mei ar vrea pur şi simplu ca eu să îi scap de luptă. Pe termen lung, seria aceasta de paşi: le explicăm luptele, menţinem cu fermitate limitele stabilite şi trecem în revistă opţiunile este singura strategie care funcţionează, pentru că nu putem rezolva problema caznei de a întoarce spatele dorinţelor pe care le simţim, ca să facem ce este bine şi plăcut lui Dumnezeu. Noi putem doar să ne ajutăm copiii să înţeleagă esenţa luptei care se dă în sufletul lor şi să intrăm în luptă de partea lor.

Lămurirea luptei pe care ei o duc şi menținerea cu fermitate a limitelor stabilite ne apropie de copiii noştri. În timp ce ei învaţă că a lor este lupta şi că ei sunt perfect capabili să descopere ce au de făcut. Plictisul, curăţenia care trebuie făcută, faptul că trebuie să împartă unele lucruri cu ceilalţi şi lipsa dorinţei de a merge Ia biserică sunt problemele lor şi ei trebuie să le rezolve, nu noi. A identifica şi a le lămuri lupta este cel mai bun răspuns, pentru că le transmite empatia noastră şi grija pe care le-o purtăm.

Orice încercare a ta, ca părinte, de a le rezolva problemele foarte probabil că va eşua. Oferirea unor „sugestii grozave” încât să nu se mai plictisească, ca şi oferirea unor motive nemaipomenite pentru care somnul e important nu se vor solda decât cu ostilitate şi împotrivire.

- Dar nu vreau s-o fac! vine replica lor.

Indiferent câte argumente grozave le dai, tot nu schimbă faptul că ei pur şi simplu nu vor să facă un lucru pe care ar trebui să îl facă.

Lămurirea luptei lor nu le rezolvă problema, dar îi invită pe copii să participe la propria luptă.

Adevărata „problemă” este că ei au nevoie să înveţe cum să se lupte şi tu nu poţi face asta în locul lor. Ceea ce poţi face este să le arăţi direcţia cea bună, să le fii pildă de om aflat pe cale, să le fii aproape când ei descoperă singuri ce să facă şi să te rogi pentru ei. Ei au nevoie să descopere pe cont propriu soluţia, dar nu neapărat de unii singuri.

Lămurirea luptei, când o facem din inimă, le transmite empatia şi respectul nostru, permiţându-ne să intrăm în luptă de partea lor, însă fără să fim noi salvatorii. A fi părinte nu înseamnă atât a-i determina pe copii să facă ceea ce trebuie sau să le facem noi viaţa uşoară, ci a încerca să înaintăm alături de ei în timp ce ei învaţă cum să se străduiască să facă ceea ce trebuie.

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, pp. 115-118)