Minunile sunt fapte dumnezeieşti mai presus de mintea şi puterea omenească. Ele sunt fapte săvârşite în firea văzută - numai cu puterea lui Dumnezeu, întrecând legile minţii şi ale firii. Minunile se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, şi urmăresc luminarea şi îndreptarea noastră, în ve­derea mântuirii. Minunile arată voinţa lui Dumnezeu şi tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute.

Dumnezeu este Cel dintâi şi Cel mai mare făcător de minuni, ca Unul Care este însuşi izvorul lor. Mântuitorul a săvârşit pe pământ minuni asupra firii, asupra oamenilor şi asupra Lui În­suşi. El a oprit furtuna pe mare, a scăpat pe Petru de la înec, a prefăcut apa în vin, a înmulţit pâinile şi peştii, a vindecat bol­navi, a înviat morţi, ceea ce-L face să spună: „De n-aş fi făcut întru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea” (Ioan 15, 24). Dintre minunile pe care Mântuitorul le-a făcut cu Sine, cea mai mare este învierea Sa din morţi. Minunile îi do­vedesc obârşia şi puterea dumnezeiască, aşa cum El Însuşi declară: „Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, aceste lucruri pe care le fac, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis (Ioan 5, 36). Minuni au făcut şi oamenii aleşi de Dumnezeu şi plăcuţi Lui ca, de pildă, unii dintre aceia prin care s-a dat Desco­perirea dumnezeiască: Moise, Ilie, Elisei, Daniel, Iona, Apostolii şi alţii. Dar aceştia au săvârşit minuni numai cu puterea lui Dum­nezeu, dovedind că aveau puterea Duhului de sus cu ei.

(Descoperirea dumnezeiască, Credința ortodoxă, Ed. Doxologia, 2009, p. 14)