Nae Ionescu este gânditorul român care a recuperat, în intervalul inaugurat de schimbările culturale care le punem sub numele modernității, o cale de a filosofa ce fusese ignorată sau disprețuită de la Voltaire încoace. Însă, departe de a fi o simplă repunere a unei atitudini, gândirea ionesciană a stat sub deplinul a ceea ce numim originalitate, deși nu sub conotațiile extreme ale romantismului. Nae Ionescu a înțeles ce înseamnă a fi răsăritean. A înțeles, cu o finețe aparte, ce caracterizează un orizont spiritual care stă sub diferența între experiență și experiere, între cunoaștere și cunoștință, și a filosofat pe acest temei.

Subiect al unor contestări de pe cele mai diferite poziţii, un personaj incomod şi paradoxal, Nae Ionescu a lăsat o moştenire cu totul aparte în tradiţia gândirii româneşti. Practic aproape toate marile nume ale generaţiei interbelice trebuie asociate cu influenţa exercitată de gândirea sa în primele decenii ale secolului XX. Totuşi, o istorie nefastă a făcut ca jumătate de secol numele său să fie trecut la index, astfel că actualmente modul de filosofare ionescian este un reper puţin luat în seamă în conştiinţa spațiului intelectual românesc. Iar felul în care a fost interpretat din 1990 încoace s-a dovedit a fi, nu de puţine ori, incorect. Ce trebuie să cauţi la un gânditor care nu a fost deloc interesat de a-şi exprima sistematic şi în scris gândirea? De la Nae Ionescu, în afara cursurilor publicate de discipolii săi, nu avem decât texte produse mai degrabă ocazional, texte care au forma articolului de gazetă. Mai mult decât atât, el nu a căutat niciodată originalitatea în filosofie, văzând-o ca imposibilă în vremea modernităţii. O atitudine ce a furnizat însă și argumente pentru contestarea sa ca autentic gânditor, ba chiar mergându-se mai departe, la acuza de plagiat. S-a părut unora că structurile pe care şi-a gândit cel puţin unele cursuri sunt pur şi simplu luate din altă parte.

Putem identifica, însă, o sursă de inspiraţie majoră ce justifică stilul de filosofare ionescian şi care nu poate fi asimilată modului în care se făcea filosofie în Occidentul primei jumătăți de secol XX. Nae Ionescu a recurs la resursele Tradiției spirituale a Răsăritului creștin, un recurs care a luat un caracter personal, dar nu subiectiv. Nu este potrivită o asociere facilă între ideile lui Nae Ionescu şi temele tradiţiei răsăritene, ale ortodoxiei creștine. Răsăritul nu este locul tiparelor de gândire, ci al experierii unei modalităţi de a fi, astfel încât a recunoaşte pe cineva ca aparţinând acestui spaţiu înseamnă ai recunoaşte autenticitatea trăirii, nu al unei încadrări formale într-o serie de norme. Nae Ionescu este cel care a înţeles cel mai bine acest lucru în generaţia sa. O elocventă ilustrare a acestei înțelegeri a sensurilor filosofării este oferită de prezenţa sa în paginile unei publicaţii precum Predania, unde susţine necesitatea absolută a păstrării autenticului spirit a tradiţiei. Avem aici un aparent paradox pentru unui filosof al vremii moderne, care îşi asumă în mod deplin libertatea de gândire şi care în acelaşi timp insistă pe ideea păstrării unei atitudini spirituale ce ţine de tradiţie.

Încă mai mult, atunci când îşi inaugura un curs de metafizică, Profesorul avea grijă să îşi delimiteze preocupările de cele proprii spaţiului religios, ba chiar întrucâtva îşi mărturisea chiar ratarea modului de a fi pe care trebuie să îi fie propriu răsăriteanului, cel mistic. Vedem aici un gen de viclenie pe care o întâlnim la Platon. O bună viclenie care urmăreşte dejucarea imaginarului interlocutorului, căci altfel discuţia eşuează în superficialitatea imaginarelor colective, în înţelesurile comune şi superficiale ale cuvintelor. Căci deşi Nae Ionescu pare a se ocupa în aceste cursuri doar cu teme familiare metafizicii, abordarea acestora este făcută mai întotdeauna într-o manieră în care se vede influenţa atitudinii răsăritene în faţa existenței.