Ce vom face dacă nu se va mai putea sluji Sfânta Liturghie?

Sfânta Liturghie, într-adevăr, este centrul vieții liturgice. Este locul unde întreaga comunitate se adună în rugăciune și caută să se împărtășească din cuvântul rostit, din harul pe care Dumnezeu îl împărtășește celor prezenți și mai ales să se împărtășească și la modul propriu cu Sfântul Trup și cu Sfântul Sânge al Domnului Hristos.

Dar Biserica nu rezidă doar în Sfânta Liturghie. Haideți să ne gândim. Sunt pustnici care se retrag, unii pe perioade foarte lungi, de ani de zile. Sfânta Maria Egipteanca a stat vreo 47 de ani în pustie fără Sfânta Liturghie. S-a împărtășit însă când a plecat – mulți nu amintesc de această primă împărtășanie, vorbesc de ultima, cea de după 47 de ani de stat în pustie. Chiar când a plecat, n-a trecut Iordanul decât după ce s-a împărtășit și nu trecuseră nici 24 de ore de când lăsase păcatul. Dar așa mare era pocăința ei și Domnul a permis acest lucru ca să o întărească. Este un caz excepțional, unic în istoria Bisericii.

Deci, Sfânta Maria Egipteanca și alți pustnici au putut trăi fără Sfânta Liturghie. Asta nu i-a făcut mai puțin vii sau mai puțin prezenți în trupul Bisericii, în Trupul lui Hristos este Biserica, ci s-au făcut mădulare vii care s-au tot sfințit până la desăvârșire. Deci să nu ajungem să exagerăm și să idolatrizăm ceva. Este un pericol aici, care ne paște continuu. Să nu credeți că idolatrizarea a fost un pericol care a pândit așa doar perioada Vechiului Testament și eventual doar în primele secole. Nu. Este un pericol care ne privește tot timpul. Chiar dacă nu se mai poate săvârși Sfânta Liturghie, atâta vreme cât încă avem Sfintele cu care putem să ne împărtășim, mai ales cei care sunt bolnavi grav sau poate pe moarte, Doamne ferește, dar ne-am împărtășit poate ieri, poate acum o săptămână, poate acum un an, suntem uniți cu Trupul și cu Sângele lui Hristos. L-am primit și suntem parte vie din Trupul lui Hristos, nimic nu ne poate birui. Poate să fie o perioadă în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie. Haideți să ne aducem aminte de ceea ce avem deja. Noi tot țintim să dobândim, să avem și mai mult, exact cum se întâmplă în ziua de astăzi cu omul care imediat ce primește un cuvânt la o predică, la o conferință, citește într-o carte, citește în Scriptură, vrea alt cuvânt, alt cuvânt. Asta i-a făcut pe cei din vechime mari din punct de vedere duhovnicesc. Primeau un cuvânt, iar cuvântul acela lucra toată viața.

Deocamdată este o măsură care ne vizează pe toți. Cu totul alta era situația cu creștinii cărora li se interzicea să-și practice cultul, să se întâlnească și să săvârșească Sfânta Liturghie, deși toate celelalte erau permise. Și este exemplul acela de prin secolul doi din nordul Africii, unde era o comunitate de creștini avertizată la un moment dat de cineva care avea o anumită funcție în conducerea Imperiului Roman delegat în acel loc și care le-a spus: „Atenție! Se știe că vă adunați, cum o să vă adunați la Liturghie, vor veni și vă vor aresta și, bineînțeles, dacă nu apostaziați, vă ucid”. Și creștini care au stat și au stat și la un moment dat au zis: „Noi nu mai putem răbda. Nu se mai poate așa”. S-au întâlnit. Au făcut Sfânta Liturghie. Între timp, autoritățile au aflat, pentru că erau pândiți. Când au venit, ei erau deja împărtășiți și i-a tras deoparte cel care i-a avertizat pe acești creștini: „Măi, dar nu v-am zis să nu vă adunați că veți fi arestați și sigur o să muriți acum cu toții că nu vă lepădați”. Și i-a răspuns: „Ba da, așa este, știam ce se întâmplă, dar nici nu puteam să stăm departe la nesfârșit. Mai bine ne întâlnim, slujim Sfânta Liturghie, ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului decât să fim despărțiți de aceasta și preferăm să murim cu moarte mucenicească”. Aici nu este o măsură care ne vizează pe noi, nu este o lege care vizează pe creștini sau pe ortodocși în special, ci ne vizează pe toți. Este o măsură luată de toate comunitățile. Mai este o situație în care cineva era arestat, ca mulți alții, alături de el, pentru că era creștin și nu voia să se închine zeilor. Și pe drum a trecut pe lângă locul în care era afișat decretul imperial prin care creștinii erau căutați și persecutați, arestați și dacă nu apostaziau, nu se închinau zeilor erau uciși. El l-a luat și l-a rupt. Și nu a mai fost considerat mucenic. Adică, una este să mori pentru că Îl mărturisești pe Hristos și nu vrei să te lepezi de El și alta este că faci un gest de frondă la adresa autorității. Era un gest inutil. De ce să rupi decretul imperial?

Noi suntem într-o perioadă în care facem Liturghia Darurilor. Ce ne oprește să facem zilnic Liturghia Darurilor? Încă se mai poate să slujim. Și, chiar dacă ar fi o perioadă în care ni se va interzice de tot, vom răbda așa cum rabdă toți ceilalți și ne vom pocăi. Să ne aducem aminte de momentele în care puteam să ne împărtășim, puteam să mergem la Liturghie și am preferat să dormim, am preferat să mergem să facem un grătar, la iarbă verde, că a venit primăvara, și de câte ori nu am făcut asta. Și iată acum vrem și nu putem. E prilej de pocăință. Dumnezeu îngăduie aceasta ca noi să înțelegem ce putem pierde. Încă nu e nimic definitiv pierdut.

De la același autor

Ultimele din categorie