Orice om care vine în această lume, din clipa în care începe să existe ca entitate aparte, trebuie să fie respectat de toţi ceilalţi, ca o nouă existenţă. Dumnezeu este cel dintâi care respectă pe orice om care vine pe lume, tocmai prin faptul că vine pe lume prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu, prin puterea aceea creatoare a lui Dumnezeu care a dat naştere lumii şi care continuă să lucreze. Din momentul în care orice existenţă vine pe lume, Dumnezeu primeşte să vorbească cu ea, primeşte să intre în dialog cu ea pentru totdeauna, pentru veşnicie.

Aşa cum vorbeşte Dumnezeu cu cel mai înţelept om, cu cea mai mare personalitate sau cu cel mai mare sfânt, tot aşa, prin harul Lui, prin energiile Sale, vorbeşte personal şi nu nedefinit cu fiecare existenţă umană care vine pe această lume. Şi spune Dumnezeu: „Eu şi tu!” până şi celui din urmă copilaş, şi celui mai decăzut dintre noi, aceluia pe care noi îl considerăm a fi fără nici o valoare, Dumnezeu i se adresează cu „Eu şi tu!” şi vorbeşte cu el personal şi concret.

Fiecare om, oricare ar fi acesta şi de orice vârstă, are în propria-i existenţă, în structura lui acest mare adevăr, această însemnată realitate: vrea să-şi certifice propria-i existenţă. Fiecare om este în aşa fel făcut, încât să nu-şi poată renega propriul eu, să nu poată să înceteze a fi, ci să vrea să fie, să existe şi să se lupte prin orice mijloc să existe. Acest aspect fundamental, acest adevăr esenţial există nu numai într-un om mare, nu numai într-un om cult, ci şi în  cel care ştie puţine lucruri, chiar şi în copilul care doar s-a născut.

Oricât de neputincios ar fi copilul, va dori să reacţioneze pentru a spune într-un fel: „Exist şi eu!”. Este posibil să  exprime acest lucru prin plâns sau prin minciună, sau printr-o atitudine de timiditate, sau prin agresivitate, sau prin îndărătnicie, sau prin răutate, sau prin necuminţenie.  Ceea ce are importanţă este faptul că, fie că înţelegem fie că nu, fie că vrem fie că nu vrem, copilul va reacţiona de, fiecare dată când atitudinea celorlalţi, când atitudinea celor  din jur, va fi una care va încerca să sugrume existenţa lui în  vreun anume fel, să nege faptul că este un „eu” aparte care se raportează la Dumnezeu ca la un „Tu”, că este un „eu” aparte, care se raportează la fiecare dintre oameni ca la un „tu”. Când cineva va încerca să sugrume această realitate, copilul va reacţiona în consecinţă şi în funcţie de puterile de care dispune. Astfel, un copil timid, va avea o atitudine şi mai timidă tocmai pentru a atrage atenţia, pentru a spune în felul acesta: „Exist şi eu! Vrei sau nu vrei, va trebui să ţii seama de mine, să mă îngrijeşti, să te osteneşti cu mine!”

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, Editura Bizantină, p. 91-92)