În Pustia Egiptului se nevoiau doi că­lugări, care vreme de 20 de ani nu s-au certat niciodată, pentru că în toate as­cultau unul de celălalt. Odată, unul din­tre ei a zis: „Frate, hai să ne certăm şi noi măcar o dată, aşa cum se ceartă toată lu­mea". „Dar cum?" - a întrebat celălalt. „Uite, punem o cărămidă în mijloc şi eu zic că e a mea, iar tu să zici că e a ta". „Bine" - a zis fratele. Şi au început să mute cărămida de la unul la altul. Dar de îndată ce al doilea a zis: „E a mea!", pri­mul a zis: „Bine, dacă e a ta, ia-o". Şi aşa n-au mai reuşit cei doi fraţi să se certe.

Cel care este atent să nu-şi împlineas­că voia, ci să caute la necesităţile, dureri­le şi bucuriile aproapelui, ajunge la sme­renie. Smerenia nu se vede pe sine şi nu judecă faptele celorlalţi, ceea ce este iz­vorul liniştii şi al păcii fericite. Părinţii egipteni aveau convingerea că, până nu rămâne omul singur cu Dumnezeu - adică să nu se mai intereseze de faptele celorlalţi -, nu poate avea linişte.

(Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006, p. 127)