Fericit este omul care are dragostea lui Dumnezeu, că pe Dumnezeu în sine Îl poartă. „Că Dumnezeu dragoste este” (I Ioan 4, 8), şi cel ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece. Cel ce are dragoste, pe toate, cu ajutorul lui Dumnezeu, le biruieşte. Cel ce are dragoste nu se teme, că dragostea alungă frica afară. Cel ce are dragoste pe nimeni nu urăşte niciodată. Nu pe mic, nu pe mare, nu pe slăvit, nu pe neslăvit, nu pe sărac, nu pe bogat, ci al tuturor lepădătură se face „toate le suferă, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 4). Cel ce are dragoste nu se înalţă asupra cuiva, nu se trufeşte, pe nimeni nu grăieşte de rău, ci, şi dinspre cei ce grăiesc de rău, se întoarce. Cel ce are dragoste nu umblă cu vicleşug, nu se poticneşte şi nici pe fratele lui nu-l împiedică. Cel ce are dragoste nu invidiază, nu zavistuieşte, nu pizmuieşte, nu se bucură de căderea altora, nu batjocoreşte pe cel ce greşeşte, ci împreună cu el se mâhneşte şi-l sprijineşte, nu trece cu vederea pe fratele aflat în nevoie, ci îl ajută şi împreună cu el moare. Cel ce are dragoste voia lui Dumnezeu face şi ucenic al Lui este, că Însuşi Bunul nostru Stăpân a zis: „Întru aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă înveţi iubi unii pe alţii ” (Ioan 13, 35).

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 73)