Jucăriile cele mai bune nu sunt (neapărat) şi cele mai sofisticate şi scumpe. Jucărie poate fi orice obiect care îl mobilizează pe copil la o activitate vioaie, antrenantă, care îi pune la muncă gândirea, imaginaţia creatoare, abilităţile şi priceperile dobândite, memoria, spiritul de observaţie. O cutie de carton, un beţişor, un pumn de lut, o bucată de hârtie, o cârpă, toate sunt jucării în mâinile copilului. Exact ca şi un pisoi care se joacă cu orice obiect pe care îl poate arunca în aer şi rostogoli, tot aşa şi un copil se joacă cu orice îi stârneşte imaginaţia. Cu cât o jucărie este mai sofisticată, cu cât redă mai fidel realitatea, cu atât adaosul de imaginaţie al copilului va fi mai redus.

O maşinuţă de poliţie cu girofar, sirenă, uşi care se deschid şi închid, nu va putea fi niciodată altceva decât o maşinuţă de poliţie, pe când o cutie de chibrituri (goală!) poate fi şi o maşină de curse, şi autobuz şi tot ce-i trece lui prin cap. Cu cât fabricanţii de jucării se gândesc la mai multe detalii, cu atât lasă mai puţin loc imaginaţiei copilului, cu atât îi stimulează mai puţin gândirea.

Adu-ţi aminte de Amintirile lui Creangă: un băţ e cel mai straşnic bidiviu. O păpuşă creată de tine din pânză, nasturi şi lână poate fi cu mult mai interesantă decât o Barbie. De ce? Pentru că fetiţa o „vede” în imaginaţia ei mereu altfel: azi îi pune un batic, mâine îi desenează o geantă etc., pe când Barbie cea perfectă e mereu la fel. Ba încă vine şi cu toată garderoba după ea, aşa încât fetiţei tale să nu-i mai rămână chiar nimic de inventat! Și totuși de ce înnebunesc fetițele după ea, ai să mă întrebi? Pentru că e aspiraţională, nu pentru că e cea mai grozavă jucărie. Visul oricărei fetiţe e să arate ca Barbie cea perfect de frumoasă şi cochetă.

(Irina Petrea, Şi tu poţi fi SUPER NANNY. Cum să-ţi creşti bine copilul, Editura Trei, București, 2007, pp. 105-106)