De va veni vreun frate în obşte din­tr-o primejdie, să se păzească pe sineşi, ca nu cumva, dintr-o binecuvântată arătare (din gânduri sau prilejuri ce, în aparenţă, sunt promi­ţătoare), să fie stăpânit de vrăjmaşul; căci îi pune lui în gând şi-i zice: „De ce voieşti să te oste­neşti întru faptele bune şi să te ticăloşeşti, nefiind pentru tine nicio răsplătire? Ce, au doar din a ta hotărâre ai venit în călugărie? Că de nu ţi s-ar fi întâmplat ţie acel lucru, şi din pricina nevoii te-ai făcut călugăr, nu ai fi voit a face aceasta de la sineti. Deci, de ce să te nevoieşti acum în zadar, că Dumnezeu nu-ţi mulţumeşte pentru aceasta?” Aşadar, acestea şi altele ca acestea pune vrăjmaşul în gândul fratelui, vrând a-l surpa pe dânsul întru deznădăjduire; dar, de nu se va trezi fratele, socotind facerea de bine a Domnului, şi de nu va sta vârtos întru credinţă, se dă pe sineşi deznădăjduirii, orbindu-se la minte, şi aşa începe a petrece în lenevire, fără de frică şi în toată nepăsarea, ajungând întru cea de­săvârşită pierzare.

Deci nu se cuvine să se supună vrăj­maşului celui ce pune în gând unele ca aces­tea, ci mai vârtos se cuvine să se ostenească întru faptele bune, aducându-şi aminte de facerile de bine ale Domnului, şi a zice către sine: „Suflete, mulţi prin multe postiri şi mi­lostenii s-au învrednicit a veni într-o petrece­re ca aceasta, iar eu, întru lenevire petrecând toată vremea vieţii mele, m-am învrednicit prin bunătatea lui Dumnezeu a veni într-o astfel de rânduială, a unei vieţi cinstite şi fără de grijă, nesocotindu-mi mie Iubitorul de oa­meni multele şi nenumăratele mele păcate. Deci şi noi, suflete, să ne sârguim a face lucruri vrednice de pocăinţă, ca nu îndoit să fim munciţi: ca unii adică ce şi de harul lui Dumnezeu ne-am lepădat, şi făgă­duinţa călugărească nu o am păzit”.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 144-145)