Aşa cum era de aşteptat, dezvoltarea tehnicii a adus cu sine o serie de elemente noi în educaţia copiilor. Imaginea băieţelului care îşi aliniază soldăţeii de plumb sau a fetiţei care îşi îmbracă păpuşa preferată par a fi din ce în ce mai rare. Nu ne mai surprinde astăzi să vedem cum de pe la 3-4 ani puştii mînuiesc mouse-ul cu o dexteritate pe care nu o au încă poate nici adulţii. Jocurile pe calculator şi desenele animate oferite din belşug de canale specializate nu se poate să nu îşi pună amprenta asupra formării unui copil. Orice educator cu experienţă poate confirma că între preşcolarii de acum 20 de ani şi cei de astăzi este o diferenţă. Sînt astăzi mai "destupaţi" copii noştri? Cei care "navighează" pe internet sînt mai grozavi decît erau fabricanţii bărcuţelor de hîrtie? La aceste întrebări nu pot răspunde, evident, decît studiile specialiştilor. În calitate de părinte (şi) de copii nu pot însă să nu punctez cîteva dintre problemele pe care le întîmpină astăzi cea mai tînără generaţie. În primul rînd constat că, pe măsură ce televizorul sau calculatorul intră în viaţa unui copil, intervin anumite transformări, deloc benefice. Capacitatea de concentrare, imaginaţia, abilitatea de a găsi soluţii sînt serios afectate la un copil care petrece mai mult timp în faţa unui ecran. Civilizaţia aceasta preponderent vizuală, cu impact negativ şi asupra adulţilor, le retează celor ce sînt în formare şansa de a se dezvolta armonios.

Să luăm exemplul unui element care a avut dintotdeauna un rol foarte important în educarea şi în creşterea spirituală a copilului, anume poveştile. Rostite la gura sobei sau citite de pe cărţi roase de vreme, poveştile stimulau imaginaţia copiilor şi îi pregăteau să fie deschişi şi către alte lumi decît cea concretă, accesibilă simţurilor. Sînt păreri care susţin că, din acest punct de vedere, progresul tehnologic ar ajuta copiii să pătrundă mai eficient în lumea poveştilor. Iar noile poveşti sînt considerate a fi cu nimic mai prejos decît cele clasice. Numai că inflaţia de imagine, vizualizarea excesivă, afectează imaginaţia şi implicit capacitatea copilului de a-şi construi un univers interior. În calitate de telespectator, el este doar un receptor pasiv, nu o persoană activă, care-şi creează în felul său propriu, plecînd de la poveste, o lume cu personaje pe care şi le imaginează pe măsura înţelegerii sale. Iar în această receptare pasivă copilul este, nu de puţine ori, încărcat de imagini monstruoase care îl sperie şi-l marchează în mod negativ. Şi înainte se povestea despre zmei fioroşi şi căpcăuni, dar copilul avea şansa de a-şi construi el însuşi o imagine despre cum ar arăta aceştia, emoţia puternică resimţită la descrierea unor astfel de personaje nefiind una cu urmări negative.

Bunicul sau un DVD player?

Tot despre o pasivitate cu urmări nefaste este vorba şi în cazul vizionării de către tineri a programelor de televiziune. De altfel, alături de problema utilizării în exces a computerului, cea a televizorului constituie un subiect des abordat de către duhovnici în dialogurile cu tinerii. Mai ales atunci cînd se constată că sînt familii în care fiecare membru are cîte un aparat de recepţie TV propriu, pentru a se evita astfel disputele... telecomandate! În general există două poziţii cu referire la utilizarea acestor instrumente moderne de comunicare: una extremă, care consideră un rău absolut utilizarea acestor aparate, şi una mai ponderată care insistă asupra utilităţii lor şi îndeamnă la o cumpătată utilizare. Trăim într-o eră al cărei specific este, fără doar şi poate, inflaţia de comunicare şi, în afara televizorului, există numeroase alte canale de informare în masă (presa scrisă, radioul, internetul, accesate acum chiar şi de pe telefonul mobil). Aşa încît nu se mai justifică, precum altădată, utilizarea televizorului ca principal mijloc de informare. Şi totuşi în toate sondajele se constată că cea mai mare influenţă asupra publicului o are televiziunea, după care urmează celelalte canale media. Aşadar e greu de detronat acest lider "carismatic" care are succes deopotrivă asupra copiilor, părinţilor şi bunicilor. Iar toate cercetările efectuate în ultimii ani denotă o dependenţă crescîndă a copiilor şi tinerilor de programele de televiziune. Măsurile pe care legislaţia din domeniul audiovizualului le preconizează pentru înlăturarea sau reducerea efectelor negative ale televiziunii asupra acestei categorii de public, inclusiv prin categorisirea filmelor şi a emisiunilor, nu este suficientă. Sînt mult prea mulţi copii nesupravegheaţi (mai ales dintre cei ai căror părinţi sînt plecaţi la muncă în străinătate) care urmăresc nestingheriţi ce filme sau ce emisiuni doresc. Iar o secvenţă, chiar şi de cîteva secunde, în care apar elemente de violenţă sau de factură pornografică, răneşte sufleteşte, influenţînd decisiv evoluţia ulterioară a copilului. Încît recomandarea de a renunţa cu totul la televizor, pe care o fac unii duhovnici, nu mai pare atît de aspră. Ea nu este semnul unei inaderenţe la progresul tehnic şi la necesităţile "omului mediatic", ci expresia unei îngrijorări cu privire la multa pagubă sufletească pe care o poate aduce televiziunea (prin opoziţie cu unele - oricum neesenţiale - beneficii pe care le-ar avea în educaţie). Aceşti duhovnici nu au studiat statisticile, dar cunosc foarte bine, de la scaunul de spovedanie, de unde poate veni ceva ziditor şi de unde vin ameninţările cele mai serioase pentru personalitatea atît de fragilă a celor aflaţi la început de drum. Continuarea, în Ziarul de Iași