Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea. Cum vine asta, s-o primeşti ca un prunc? Iată cum: întru curăţie, cu toată inima, fără a sta pe gânduri. Analiza raţională nu este aplicabilă în domeniul credinţei: ea nu poate avea loc decât în anticamera ei. Anatomistul disecă în amănunţime corpul, dar nu vede viaţa; nici raţiunea, oricât ar analiza ea, nu poate să pătrundă puterea credinţei. Credinţa însăşi ne dă vederi duhovniceşti care ne-o înfăţişează în întregimea ei ca fiind pe deplin îndestulătoare pentru trebuinţele firii noastre şi îndatorează mintea, conştiinţa, inima să o primească. Acestea o şi primesc; şi o dată ce au primit-o, nu vor să se mai despartă de ea.

Se întâmplă aici acelaşi lucru ca atunci când gustăm dintr-o mâncare gustoasă şi sănătoasă. Cel ce gustă o dată dintr-o astfel de mâncare cunoaşte că ea este bună şi o trece în rândul lucrurilor hrănitoare. Chimia nu i-a dat aici nici un ajutor. Încredinţarea lui este întemeiată pe experienţa personală, nemijlocită. Şi credinciosul cunoaşte nemijlocit adevărul credinţei: însăşi credinţa înrădăcinează în el încredinţarea nezdruncinată că este adevărată. Dar cum va fi atunci raţională credinţa? Raţionalitatea credinţei stă tocmai în a cunoaşte nemijlocit că în ea este adevărul. Raţiunea nu face decât să încurce lucrurile, răcind credinţa şi slăbind viaţa în credinţă; pe deasupra - şi acesta e lucrul cel mai însemnat - se trufeşte, alungând astfel harul lui Dumnezeu, iar în creştinism acesta este un lucru de cea mai mare gravitate.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 223-224)