Este poate cel mai complet portret pe care şi l-a creionat Grigore T. Popa în povestirea „Nomura, Harison şi cu mine” publicată în anul 1940 în revista Însemnări ieşene. Dar a făcut-o dindărătul unui alt nume. Scrierile literare le semna cu pseudonimul Paul Gore. Acest text are la final această semnătură. Bernard Rimé, în cartea sa „Comunicarea socială a emoţiilor” consideră că persoanele care au fost martore la evenimente emoţionale majore simt nevoia de a-şi împărtăşi gândurile celorlalţi, vorbind sau notând trăirile acelor momente.
În perioada interbelică, numele lui Grigore T. Popa era frecvent întâlnit în contexte diferite. Grigore T. Popa a fost un lider ale cărui spirit, forţă, moralitate şi discreţie au făcut ca el să reprezinte o figură distinctă în panoplia universitarilor români. S-a remarcat încă din studenţie ca o personalitate puternică şi carismatică.   
Importante evenimente ce au marcat comunitatea studenţească ieşeană a începutului de secol XX, mediul academic, presa, de tip cotidian ori revistă literară, radioul, lumea politică interbelică (a fost curtat de partidele politice), viaţa bisericească îl au ca actor principal.
În vremea când puterea comunistă devora teritoriu după teritoriu şi se pregătea să muşte din ce era mai sfânt românului – credinţa – persoana care avea acoperirea interioară de a vorbi în acele vremuri în aula Ateneului Român a fost Grigore T. Popa. Vocea sa a fost aceea a creştinului angajat în cetate, care trăise conform valorilor pe care le-a propus şi expus, valori ce i-au ancorat fiinţa.
Conferinţa cu care şi-a încheiat existenţa publică a demonstrat fără echivoc că numai creştinismul a configurat lumea iar salvarea şi soluţia este întoarcerea la morala creştină. Cel care a scris despre reforma spiritului şi despre evoluţie, despre transformarea continuă a fiinţei, cum de şi-a încheiat conferinţa, susţinând necesitatea unei „întoarceri”? Titlul conferinţei sale „Morala creştină şi timpurile actuale” nu reprezintă decât două realităţi: cea a veşniciei şi cea a vremelniciei. Prin „întoarcere”, Grigore T. Popa susţine că omul are doar o singură cale: evoluţia spre Creator, şi începutul acestui drum este cel al întoarcerii spre suflet, al întoarcerii cu faţa către Dumnezeu.

Acestea îl determinau pe Grigore T. Popa să-şi evoce emoţiile, şi această comunicare socială avea un caracter recurent, sub formă de însemnări personale, scrisori, proză scurtă, note ori diverse tipuri de discurs.
Grigore T. Popa: «Această întrebare poate să sune straniu în urechile celor mai mulţi cititori, pentru că mai toţi suntem convinşi că oricât vom fi noi de ignoranţi în alte privinţe cel puţin pe noi înşine ne cunoaştem. Şi mi se pare că tocmai aici ne înşelăm mai mult. Nu v-aţi surprins niciodată cu o vorbă scăpată curios şi neaşteptat ca şi cum v-ar fi împrumutat altul gura? Eu m-am surprins. Dar poftele care vi se trezesc aşa dintr-odată în faţa unei privelişti pe care n-o aşteptaţi de mai înainte, de unde le-aţi luat? Fiecare muritor este o bogată colecţie de mistere şi nu-i deloc straniu să se-ntrebe fiecare când şi când: „oare cine-oi mai fi şi eu?”.    
Din întâmplare nu m-am născut nici la Keyo, nici la Montana şi tot din întâmplare m-am născut la Broşteni. Şi încă şi mai din întâmplare în loc să învăţ a face brânză bună din laptele oilor pe care le-aş fi putut paşte în munte, am învăţat încetul cu încetul să colorez celule şi fibre nervoase şi dacă cineva mi-ar fi spus pe când umblam netuns, nespălat şi cu opincuţe, că în mine este stofă de savant, las că nici nu l-aş fi înţeles ce spune, dar la înţelegere aş fi fost sigur că aiurează. Viaţa întreagă (de până aici, dar desigur că şi de-aici înainte) mi-a fost o înşirare de evenimente surprinzătoare, în care hazardul s-a jucat cu mine neîncetat. Asta o face el de altfel cu toată  lumea, dar cum fiecare se crede că este excepţional şi hazardul meu mi se pare mai deosebit.
În tot cazul, în suflet păstrez cruzimea naturii din care m-am desprins şi poezia ei duioasă. Surprind adesea acumularea umilinţei care s-a transformat in sfială exagerată uneori izbucnind în explozii de violenţă. Numai timizii sunt capabili să se înfurie cu adevărat. Dar mi-e frică şi de moleşeala străbună care adesea încearcă să-mi amorţească avânturile. Pasiunile mă devastează uneori dar pe urmă se liniştesc şi abia de rămâne amintirea lor. Dar de ce mă tem eu mai mult este spiritul de nestatornicie care joacă peste pajiştile vieţii ca un zbor de fluture. Se vede că ăsta mi-a rămas de la păscutul oilor, care mă purta de la o poiană la alta şi toate-mi plăceau dar toate treceau. Nimic nu-i mai primejdios pentru fixarea unui caracter decât plimbarea leneşă printre aspectele lumii. Dacă nu te lipeşti temeinic de nimic ajungi să capeţi ori lăcomia frumosului ori pasiunea răului, amândouă dezastroase. În mine simt într-adevăr această lăcomie care-mi dă mari turburări uneori. Tot ce-mi place aş vrea să am şi mă-ndeamnă inima să-nfăptuiesc, dar deseori constat că nu am atâtea puteri câte mi-ar trebui şi de aici rămâne un fel de cocleală în suflet. E foarte dureros să te surprinzi construit numai pe umbra idealurilor tale.
Frivolitatea aceasta dornică este compensată într-o măsură oarecare printr-o încăpăţânare de detaliu. Mă fixez uneori pe câte o frunză verde ca o omidă şi până nu o sug toată nu mă las, iar pe urmă vânturile capricioase zboară frunza cu tot cu omidă. Cred că din această îndărătnicie mi-a ieşit mie pofta să fac migăleală de laborator în ştiinţele naturale. Şi încă ceva poate: sunt sclavul curiozităţii. Acolo unde este întunericul mai adânc aş vrea să văd ce este.
Fiind născut într-un mediu inferior, toate impulsurile acestea care se zbat în zona nedefinită a sufletului meu ar fi rămas un simplu alean stârnit uneori de câte o pierdere a privirii în zare sau de câte o lungă vâjâire a vântului în ploioasele zile de toamnă. Dar jocul extraordinar al capriciilor sociale m-a smuls din locul meu firesc şi m-a strecurat printre cele mai neaşteptate evenimente înlocuindu-mi iţarii cu pantaloni strâmţi, făcându-mi frizură cu cărare dreaptă, subţiindu-mi pielea pe file de hârtie şi dându-mi pe lângă un stomac mai gingaş şi un cap de cărturar – în locul unuia de oier.
Aş putea spune că toate acestea nu le-am vrut deşi ele s-au întâmplat. Dar uneori îmi place să mă ameţesc singur să mă cred opera voinţei mele. Atunci îmi ordonez întâmplările vieţii după un curs plănuit şi mă umflu de mândrie, în credinţa că eu singur mi-am construit fiinţa. Noroc că mă opresc la vreme din şirul acestor absurdităţi, pentru că mi se pare că astfel ar putea începe o formă de nebunie. Nu vă grăbiţi să mă judecaţi după astfel de simptome, pentru că dacă sunteţi atenţi le veţi găsi şi la dumneavoastră. Cine pretinde că nu-i nebun deloc este prea ignorant ca să mai discutăm cu el.
Şi iaca... ăsta-s eu. Adică mi se pare că sunt ăsta. Probabil că după ce mă veţi cunoaşte mai bine aveţi să mă găsiţi altfel. Şi vreau să vă mai previn că nu-s numai atâta cât v-am spus. Sunt cu mult mai mult şi în bine şi în rău. Dar acel ceva mai mult, despre care încă n-am pomenit, poate să fie cu totul neînsemnat sau chiar extrem de important. Totul depinde de timpul şi de împrejurările în care i-o fi dat să apară. În privinţa asta nu ştim nimic şi purtăm cu noi de-a lungul vieţii enigmele universului. Partea enigmatică a firii noastre ne apropie pe unii de alţii, atunci când întâmplarea ne asociază. Oamenii se caută unii pe alţii nu pentru ceea ce cunosc fiecare de la unul la altul ci prin ceea ce nu cunosc. Misterul din ei este forţa atractivă şi cu atât mai mult cu cât misterul este mai nepătruns.» (Însemnări ieşene, an. V, vol. XVI, nr. 10, 1 oct. 1940)