E ziua Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Templul feciorelnic al trupului său se sfințește în Templul Tatălui Ceresc. Tâmplă umană lângă Tâmplă dumnezeiască. Tatăl primește pe aceea dintru care Fiul Său ia Trup omenesc. Pentru ca să mântuie tot trupul omenesc. E taina fecioriei luminate de Duhul Tatălui ca o arvună de Jertfă. Pentru aceea Biserica aduce dintâi cântarea Catavasiilor: Hristos Se naște, măriți-L, Hristos din Ceruri, Întâmpinați-L...

Din noaptea acesta se frământă dospitură colindelor. Trebuia să fie adusă la Altarul pământesc ceea ce se va așeza Altar voii Tatălui pentru ca din ea să se vădească vederii noastre Hristosul. Copilă nevinovată din neam vinovat de prea deasă uitare a lui Dumnezeu. Om curat din încrengătura de oase și nădejdi a unui neam prea adeseori îndepărtat de Dumnezeu. Prunca adusă la Templu vine să se așeze în latura rugăciunii, întru păstrare. Noi nu mai știm azi decât din auzite, dar ei trăiau din plin aducerea unei fecioare la Templu întru punere de-o parte întru așteptarea bunăvoirii lui Dumnezeu. Praznicul ei la vremea postirii deschide perspectiva Venirii, a acestei Veniri a lui Mesia pe care noi o numim Naștere. Când se așază în Templu pietrele respiră a oftat, vântul așteptării rămâne suspendat de bucuria împlinirii. Natura știe și se cutremură. Cerul se înstelează. După o tradiție veche clipa intrării Maicii Domnului în Templu coincide cu nașterea stelei ce va vesti Nașterea Pruncului său. Către care mergem și noi. 

Din noaptea acesta se deschide glasul colindei. Exercițiul de admirație al unui neam întreg. Brăzdat de fierul războaielor și trădări, ars dese ori de sete și foame ori de neiubitoarea de Dumnezeu bogăție. Căci nouă la bogăție ni se smintește sufletul. Pentru aceea colindul ne aduce aminte de boieria lui Hristos și sărăcia noastră. De darul bogat al dragostei Lui. Avem un Dumnezeu-Om care calcă prin colbul satelor noastre precum odinioară pe apele Mării Tiberiadei. Dar Nașterea Sa nu era posibilă fără disponibilitatea curăției ei, fără cuvioșia ei smerită și lucidă. Prunca Maria care intră în Templu, spre a fi închinată, este cea care face, prin Nașterea Pruncului ei, din lumea întreagă un Templu întreg. În care antifoanele se rostesc peste dealuri și lunci, șoptit ori năvalnic: O, ce veste minunată...

Postul Nașterii Domnului este despre ecoul mărturiei despre nevoia traducerii în limbaj omenesc a tainei, de nerostit altfel, a Întrupării. Suntem legați între noi, românii, de cuvintele de lumină ale celor ce ne-au cântat despre Dumnezeu Care se așază în mijlocul nostru. Stă cu noi. Nu devine niciodată, oricât am fi de răi, de neatenți și prăpădiți sufletește, dușmanul nostru. Ci ne ține partea. Ne caută răbdător. Ne susține cu smerenie și, când nu înțelegem, ne poartă – iară și iar – pe Crucea Sa. Atârnați ca un legănel de creasta camerei. Ca un fuior de fum de tâmpla munților-templu. Leagăn, verde legănel, tot din lemn de păltinel...

Pe drumul spre Betleem Biserica ne așază prilej de odihnire. Praznic de înțelegere a Tainei Întrupării. Mai întâi a fost voința Tatălui de a vindeca drama căderii, nelăsând ca aceasta să rămână o tragedie. Apoi, ea, Maria, simplă și veridică în opțiune feciorelnică, a dat răspunsul ei: Fie mie după cuvântul Tău! Între ele bucuria zilei de azi. O copilă adusă de părinți spre a fi închinată lui Dumnezeu. Copil din neamul lui David să vindece neamul lui David. 

În serile care vin colindăm colinde. Nu vă temeți. Rostiți adevărul din ele. Pentru sufletul nostru nu au nici o conotație alta decât înmuierea inimii ca să intre Împăratul Măririi. Bogați ori săraci, puternici ori slăbiți, copii ori trecuți prin viață, colindați. Și învățați de la cei ce și-au topit durerea în primejdiile trecutului: Vin colindătorii, dați drumul la Cer! Necuprinsul care se cuprinde în cea care astăzi se aduce la Templu. Minune și Taină. Fecioara Maria e primul colindător al Tainei Nașterii ce se străvede prin trupul său de pururea mireasă. Dați drumul la Cer! Și nu-i opriți Lumina să ne fie Lumină!