Asemenea corăbiei construite de Noe, în care acesta a adunat toate ființele vii pentru a le scăpa de potop, Biserica îi adună laolaltă pe toți credincioșii pentru a-i feri de elementele potrivnice ale acestei lumi și a-i salva de la naufragiul căderii în păcat.

Naosul, partea în care stau credincioșii, simbolizează, după Sfinții Părinți, lumea pământească, adică cerul văzut și pământul.

Pronaosul este o parte a bisericii destinată pregătirii. În pronaos stăteau în primele veacuri catehumenii și penitenții; acolo stă și cel ce urmează a fi botezat și acolo sunt săvârșite ritualurile primei părți a Botezului, slujba catehumenatului (care cuprinde punerea mâinilor și rugăciunea preotului, cele trei rugăciuni de exorcizare, rugăciunea pentru cel ce urmează a fi botezat, lepădarea de Satana și rostirea mărturisirii de credință de către candidatul la Botez); tot în pronaos stau și bărbatul și femeia care urmează să se cunune, înainte de a fi introduși în naos în procesiune; în pronaos au loc și anumite părți ale unor slujbe, cum ar fi Litia de la Vecernie, datorită caracterului lor procesionar. În sfârșit, tot în pronaos sunt citite, în mănăstiri, rugăciunile unor slujbe mai scurte, care implică doar o minimă participare a preotului, cum ar fi Pavecernița Mică, Miezonoptica și Ceasurile, Acatistele sau Paraclisul Maicii Domnului.

Asemenea frescelor sau icoanelor prezente pe pereții bisericilor, iconostasul este o mărturie a realității Bisericii ca trup al lui Hristos însuflețit de Duhul Sfânt, care îi cuprinde, pe lângă cler și credincioșii care se află în ea și pe toți cei care L-au vestit și L-au mărturisit în trecut pe Hristos, sau au fost sfințiți de El: proroci, arhangheli, apostoli și sfinți.

Iconostasul este un fel de recapitulare a Bisericii întregi, pe care o arată ca fiind Una de-a lungul timpului și spațiului (sau lumilor) duhovnicești.

Cine privește o icoană se simte ca fiind privit, la rândul său, de aceasta. Prin icoană se stabilește o comuniune în ambele direcții, între Hristos, Maica Domnului și sfinții reprezentați în ea, pe de o parte, și credincioși, de cealaltă parte.

Iconostasul este o teofanie, o manifestare a lui Dumnezeu în persoana lui Hristos și a sfinților Săi. El este o recapitulare a întregii Istorii Sfinte, de la primii patriarhi și până la sfinții îndumnezeiți în cadrul Legii celei Noi, trecând prin Hristos în Care, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, se împlinesc toate veacurile și cele din ele, căpătând sens.

Ușile împărătești sunt deschideri ale fiecăreia dintre cele două lumi – divină și umană – una către cealaltă.

(Jean-Claude Larchet, Viața Liturgică, Editura Doxologia, 2017, p. 21, p. 39, p. 42, pp. 49-51)