În ultimul secol al Bizanțului ortodox, cel de-al XVI-lea, teologia își căuta argumentat rădăcinile filosofice în Platon (Gemistos Plethon) sau Aristotel (Ghenadie Scholarios). În secolul XX, teologia ortodoxă a fost influențată în principal de curentul numit existențialism, îndeosebi datorită teologilor ruși aflați în exil. Nu de puține ori, în școală ori în publicații – în general în studiul teologiei ortodoxe – filozofia este blamată. Pentru raționalizare excesivă, pentru speculație, pentru ignorarea adevărului relevat și lipsa conlucrării cu harul, pentru cine mai știe ce altceva. Neavând chemarea sau capacitatea de a mă erija în apărătorul gândirii teologice de tip filosofic, m-am gândit să prezint una dintre lucrările recente din sfera filosofiei și eseisticii creștine.

Cartea de debut a domnului Florin Crîșmăreanu, intitulată Contranote filosofice, este o culegere de eseuri și opinii critice în marginea mai multor apariții editoriale ale ultimilor ani. Volumul, prefațat de Cristian Moisuc, este alcătuit din șase părți și se încheie cu o bibliografie.

Prima parte conține raportări filosofico-teologice, semnalând lucrări semnate de, între alții, Anton Adămuț, Henri de Lubac, Mihail Neamțu, René Girard, Valeriu Gherghel sau Jean-Luc Marion, sau descriind eseistic tentația „metafizicii” la autorii modernității apusene timpurii.

Partea a doua, intitulată Patristică și Scolastică, ne dezvăluie aceste două modele drept interese de prim rang pentru autor. De la Sfântul Maxim Mărturisitorul la Toma d’Aquino, Joannes Duns Scotus și Nicolaus Cusanus, până către secolul lui Pascal, dl. Crîșmăreanu se arată pe deplin familiar marilor teme ale teologiei fundamentate scripturistic și filosofic. Această secțiune a volumului se încheie cu un eseu dintre cele mai interesante, în care sunt Gottlob Frege este discutat în posteritatea teologiei medievale.

Partea a treia, dedicată relației – forțate, după autor – între teologie și știință, cuprinde pagini polemice în care autorul se întreabă, mai ales retoric, de ce ar avea nevoie teologia revelată de știință și discută adecvarea unei sintagme precum „intelectualitate ortodoxă”.

În Încercări hermeneutice, autorul analizează cu atenție și nerv subtilitățile înțelegerii celor scrise. Textele incluse se opresc în câteva stații fundamentale ale culturii de ieri și de azi: de la Filon din Alexandria, la secolul lui Gadamer sau Mircea Eliade. O prezentare utilă, alături de considerațiile fine ale autorului, poate fi găsită în eseul „Interpretarea sau utilizarea textelor?” în care sunt așezate în dialog paradigmele de înțelegere europeană și nord-americană, ilustrate mai ales prin U. Eco şi R. Rorty.

Ultimele două părţi, Atitudini critice şiVaria, includ recenzii ale unor volume filosofice scrise de gânditori români (A. Baumgarden, I. Ianoşi, A. Ferencz-Flatz şi T. Dima) sau străini (L. Kołakowski, D. Le Breton şi M. Onfray). Unul dintre cele mai delicioase texte este cel care tratează cartea ultimului, Pântecele filosofilor, intitulat „Dieta filosofului”, concluzionând că volumul în cauză transmite un mesaj rar în gândirea de tip filosofic: bucuraţi-vă de viaţă. Chiar aşa.

Volumul oferit de domnul Crîşmăreanu se constituie, el însuşi, într-o lectură pozitivă și luminoasă, pentru toţi cei care sunt interesaţi de teologie, metafizică și, dacă nu exagerez cumva, de Adevăr. Ca în cazul tuturor volumelor antologice, cititorul va trebui să fie înţelegător cu unele idei care apar repetat (în diferite eseuri, scrise la momente diferite); de pildă, cu prezentarea frecventă a „celor patru sensuri” de interpretare a Sfintei Scripturi. Odată împăcat cu prezenţa acestor repetiţii, cititorul va afla, la sfârşitul lecturii, că ele transmit, tocmai de aceea, forţa unor adevăruri sau a unor locuri ineluctabile pe care am face bine să le revizităm, cu toții, time and again.

**

Florin Crîşmăreanu, Contranote filosofice, Timpul, Iaşi, 2010, 320 pp.