„Doamne, cine a crezut celor ce noi am auzit?” (Isaia 53, 1) Așa se tânguie, mirându-se, prorocul Isaia. Se cade să strigăm și noi: „Cine va crede acum din inimă în cuvântul Tău, Doamne?”. Aproape toți s-au clătinat. Limba multora încă nu grăiește împotriva credinței; însă puține inimi nu s-au abătut pe cărări străine.

Care este pricina? Necredința a început să fie în interesul lor, fiind din ce în ce mai trebuincioasă pentru ascunderea intereselor străine de credință ale inimii. Aici este rădăcina răului. Nu rațiunea este potrivnică credinței, ci inima destrăbălată. Rațiunea nu e vinovată decât pentru aceea că se supune inimii și acceptă să cugete nu după principiile adevărului, ci după dorințele inimii. Astfel stând lucrurile, cele mai puternice dovezi în sprijinul adevărului i se par lipsite de însemnătate, iar orice aparență, cât de neînsemnată, care e împotriva lui, i se pare cât un munte; și îndeobște, în cele ce țin de minte se strecoară sminteala, care o orbește. Mintea nu vede și nu poate să vadă, oricât ai sta s-o lămurești.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, pp. 46-47)