La fel și cu fiul cel tânăr care și-a risipit averea sa și a tatălui, viețuind cu desfrânatele. Însă, în ciuda a toate acestea, nu și-a pierdut onorabilul său nume de fiu. Pe tărâmul robiei, după ce și-a renegat tatăl, și-a amintit câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame (Luca 15, 17).

Era încă un păcătos. Păcătuise atât de mult, încât aruncase în vânt prin fărădelegile sale întreaga moștenire primită de la tatăl său dar încă recunoștea pe Dumnezeu ca tată al său. Aceasta arată că harul Duhului, care îi permite să-L numească pe Dumnezeu Tată, nu-l părăsise.

Nu putem folosi acest fel de adresare și să numim pe Dumnezeu Tată, decât prin autoritatea Sfântului Duh care este în noi. Se știe prea bine că cei ce încă n-au devenit fii ai lui Dumnezeu prin sfințita naștere a botezului nu pot folosi acest nume. Nu le este permis să spună Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău…, pentru că Sfântul Duh nu se află încă în ei pentru a le permite aceasta. Cu toții cunosc prea bine că, atunci când cei proaspăt botezați se apropie de Sfintele Taine, repetă rugăciunea aceasta cu credință în tradiția lăsată de către Domnul și abia apoi se împărtășesc din ele.

(Filoxen al Mabugului, Despre sălășluirea în noi a Sfântului Duh, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)