Lauda sfinților, a oamenilor duhovnicești, nu este o lingușeală, ci o vedere a binelui din celălalt. A fi sfânt înseamnă a-i vedea pe toți oamenii mai sfinți decât tine. Aceasta este definiția creștină a sfințeniei. Ce-i de mirare, așadar, că sfinții îi laudă pe păcătoși? Condamnabilă este lauda vicleană, ce se face pentru a obține niște profituri, așa cum își laudă angajații patronul, dar nu și lauda izvorâtă din dragoste.

Cei desăvârșiți nu mai au nevoie să fie lăudați, dar nu și cei neputincioși. În cazul acestora, a nu lăuda echivalează de multe ori cu a mâhni, vedem aceasta mai ales la copii. De aceea sfinții recurg la laudă, fac multe pogorăminte. Lauda, pentru începător, este o încurajare. Și mai ales sfinții, pentru că mustrau atât de rar, recurgeau la laudă, ca ucenicul să înțeleagă că faptele pentru care nu este lăudat nu sunt atât de bune ca acelea lăudate. Dar și în cazul laudei, și în cazul îngăduinței, sfinții nu au urmărit decât un singur scop: dragostea, acel „să nu mâhnească”, pentru a-l câștiga pe om pentru Hristos.

(Ierodiaconul Savatie Baștovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marinesa, Timișoara, 2002, pp. 60-61)