Cuvântul proorocesc și experiența harului - Pr. Rafail Noica, Alba Iulia, 14 noiembrie 2007

Mulțumesc pentru primire și pentru dragoste! Să dea Dumnezeu să fie spre bucurie și, mai ales, spre împlinire...
Părintele meu duhovnicesc, Părintele Sofronie – despre care cred că toată lumea știe acum – spunea că cuvântul are rădăcini metafizice… Ce e cuvântul?

Mulțumesc pentru primire și pentru dragoste! Să dea Dumnezeu să fie spre bucurie și, mai ales, spre împlinire...
Părintele meu duhovnicesc, Părintele Sofronie – despre care cred că toată lumea știe acum – spunea că cuvântul are rădăcini metafizice… Ce e cuvântul? Învățasem la școală ceva de genul: cuvântul este o alcătuire de sunete prin care transmitem informații. Ce înseamnă că are rădăcini metafizice?
Cuvântul naște dincolo de lumea fizică, până și dincolo de mintea asta omenească care depinde de un creier fizic, un fel de calculator biologic. În realitate, cuvântul este de la Dumnezeu și, în Dumnezeu, Cuvântul este Persoană, este Fiul Tatălui, este Cel care s-a întrupat cu numele Iisus, Hristosul – adică Unsul lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta, că o Persoană este Cuvânt? Încă nu știu și rămâne să înțelegem din ce în ce mai adânc lucrul acesta, dar măcar asta înțelegem, că dă o mult mai mare importanță acestor sunete pe care le emitem și prin care ne înțelegem unii cu alții.
Ce este cuvântul proorocesc? Acest pro înseamnă același lucru și în slavonă și în greacă – e vorba de: mai înainte grăi, grăire mai înainte. Poate că omul a fost impresionat că cineva dintre oameni a putut să vorbească despre „ce va să fie“, despre care nimeni dintre oameni nu poate să cunoască. De aceea, acest cuvânt a primit o astfel de denumire. Însă, cuvântul proorocesc trebuie înțeles mult mai larg. Au putut grăi despre cele viitoare proorocii fiindcă au primit cuvânt de la Dumnezeu, de dincolo de zidirea asta limitată. Iar Dumnezeu știe toate, și trecutul și viitorul, dintru început și până în sfârșit, și dincolo.
Omul, primind cuvânt de la Dumnezeu, poate grăi și de cele viitoare. Sau, ca Moise, poate grăi și de cele din trecut. Astăzi, știința ne prezintă Scripturile altfel decât au crezut oamenii, altfel de cum au crezut părinții noștri, dar, într-o mare măsură, este și o aberație, adică o pierdere a adevăratei credințe. Credința, lumea credinței rămâne uimită cu câte amănunte putea să vorbească Moise despre viața părintelui lor Avraam (care trăise cu 400 de ani înainte de ei) și a refăcut o istorie a poporului evreu, care, cu siguranță, în mare măsură se pierduse după 400 de ani în Egipt. Evreii poate își mai aminteau când spuneau: părinții noștri și Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, dar cine au fost ei, probabil că rămăsese o memorie pe post de legendă și chestii din astea popularizate și stilizate, să zicem. Moise merge mai departe și ne grăiește despre toate cele de la facerea lumii.
Cuvântul proorocesc, în sensul lui larg, este cuvânt care vine omului de la Dumnezeu, cuvânt care se dă în stare de rugăciune. Și rugăciunea trebuie înțeleasă într-un sens larg, nu numai faptul de a face ceva, de a zice ceva, ci o stare în care Dumnezeu găsește pe om primitor și poate pune în inima lui cuvântul dumnezeiesc și multe alte lucrări – minuni, cum le numim – pe care întâi proorocii le-au făcut și, mai ales, Dumnezeu întrupat ca Om – Iisus Hristos – iar, după aceea, sfinții, până astăzi. Zilele acestea am auzit de niște minuni. Îți stă mintea în loc de ce se poate întâmpla. Nu mă miră că sunt atâția necredincioși, pentru că tot ce vine de la Dumnezeu este curat, de necrezut, dar de necrezut minții stâlcite a omului după cădere. Dar, într-un alt sens, noi, credincioșii, putem să nu le numim nici măcar minuni, minunile de necrezut, căci ele sunt firescul unei firi de unde am căzut, unde trebuie să ajungem și de unde trebuie să mergem mai departe, până la șederea de-a dreapta Tatălui, călătoria pe care ne-a săvârșit-o Iisus ca Om.
Deci, Cuvântul proorocesc este cuvânt venit de la Dumnezeu și aș zice că, probabil, toți marii sfinți filocalici, toată cultura filocalică ne spune în diferite feluri același lucru pe care ni-l spune și Sfântul Siluan, când zice - în conversația lui cu un alt mare sfânt al Rusiei, al Caucazului, Stratonic: „Cum vorbesc cei desăvârșiți?“, și tot Sfântul Siluan răspunde că ei grăiesc numai ce le dă Duhul Sfânt. Aceasta este desăvârșirea! Iar Sfântul Serafim zicea: „Când vorbeam din capul meu, erau și greșeli“; și se înțelege că atunci când vorbește de la Dumnezeu, greșeli nu mai sunt. Sfântul Siluan adaugă: „Greșelile pot fi mici, dar ele pot fi și mari“.
N-ar trebui să-i punem pe sfinți și pe prooroci pe un piedestal cât mai înalt ca să-i admirăm de la distanță. Ar trebui să înțelegem că este datoria noastră, datoria firii noastre, chemarea firii noastre, ca toți să devenim prooroci. Deși Sfântul Pavel zice că „acum grăim în parte, proorocim în parte“, totuși, există o desăvârșire pe care trebuie să o urmărim, fiindcă Hristos zice: „Fiți desăvârșiți…“. Modelul nostru care este? Hristos zice mai departe: „…precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este!“ . Nu ne tratează cu jumătăți de măsură. Lucru greu, nu-i așa? Și zic: nu-i deloc greu, e imposibil! Dar de la Dumnezeu nici să nu așteptăm mai puțin decât „imposibilul“. Așa că, o doză mică de credință pune pe sfânt pe piedestal și-l admiră de la distanță. Dacă aveam însă ceva mai multă credință – și să dea Domnul să o avem – trebuie să înțelegem că „eu trebuie să fiu acela pe care-l pun pe piedestal“. Când zic eu, de tine vorbesc. E mai greu să crezi că eu pot să fac ceva decât să crezi că părintele cutare face nu știu ce, că el are rugăciunea, că pe el îl iubește Dumnezeu etc. Nu! Despre tine e vorba!
Sunt și mulți mireni care au ajuns la sfințenie. Cu cât ajung la mai mare sfințenie, cu atât sunt mai simpli în felul lor de a fi și cu atât mai mult au trecut printr-o „muștruluire“ dumnezeiască prin care Dumnezeu le-a arătat ceea ce este omul. Și ei știu! În felul cum se exprimă mintea noastră am zice, în traducere: „Nu sunt nimic!“. Aici ar trebui să depășim o slăbiciune a expresiei anumitor limbi ca româna și franceza. Ar trebui să zicem: „Sunt nimic!“ Așa cum s-ar exprima în engleză, de exemplu. Ca să subliniem, cum zice Gheron Iosif Isihastul într-o scrisoare: „Ce numesc nimic? Sunt încă nimicnicia din care m-a scos Dumnezeu“. Nu este un complex de inferioritate, nu este un psihism care se plânge văzând neputința omului, ci este o cunoaștere ontologică, unde omul vede limpede că nimicnicia din care este scos o poartă încă în cârcă. „Existența“ este numai un mod de a fi tranzitoriu între „neființa“ mea de odinioară și acel „a fi“ întru care trebuie să devin. Intuirea filosofilor, devenirea întru ființă – aceasta este realitatea adevăratei vieți a omului, pe care omul o găsește numai în Biserică.
Socotesc că, în perspectiva aceasta, cuvântul cu precădere proorocesc, poate, într-un sens, culmea proorociei cuvântului dat omului, a fost cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit în termenii: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!“. O să încerc să vorbesc despre asta mai îndelung în această seară. Cuvântul este același pe care l-a primit Sfântul Antonie cel Mare sub forma: „Toți se vor mântui numai eu voi pieri“. Dar acesta este și cuvânt de sinucigaș, acesta e cuvântul cu care altul își pune capăt zilelor pentru că deznădăjduiește. Sfântul Antonie vădit nu a deznădăjduit. Cum l-a trăit? Tot ca Sfântul Siluan. Este cuvântul Sfântului Pimen cel Mare care zicea: „Frații mei, să știți că unde e satana, acolo va fi aruncat și Pimen“. Dar și el a continuat nevoința lui și nu a deznădăjduit. Toți cei numiți de Biserică „cel Mare“, cum au fost Sfântul Sisoe și alți sfinți, au trăit cuvântul acesta. Dar, cum arăta Părintele Sofronie acum, la sfârșitul veacurilor, Sfântul Siluan a primit același cuvânt, același nivel de nevoință, dar cuvântul sub o formă teologică mult mai desăvârșită, cu „ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!“.
Mulți m-au întrebat: cum să ții mintea în iad? Nu este, în primul rând, vorba de asta, ci este faptul de a înțelege ce înseamnă: „Nu deznădăjdui!“. Bieții oameni sunt înfricoșați că, pe lângă alte păcate pe care le fac, au și sentimente de deznădejde, care nu sunt bune. Nu e doar faptul că nu avem voie să avem aceste sentimente, dar Dumnezeu vrea să ne mângâie cu cuvântul acesta, să ne arate că și dacă vezi că te afli în fundul iadului, nici chiar atunci să nu deznădăjduiești… Care e fundul iadului? Sfântul Siluan îl descrie când zice: „Acolo voi fi aruncat, acolo veșnic voi petrece în flacăra asta întunecată și veșnic voi plânge. Unde ești, Tu, Dumnezeul meu? Unde ești viața mea? Unde ești lumina mea?“. Însă, nici el nu pune capăt zilelor lui, fiindcă a înțeles prin cuvântul lui Dumnezeu („Nu deznădăjdui“) nu interdicție prin care trebuie să te străduiești să nu mai simți nici un fel de deznădejde, ci, din contră, o mângâiere. Adică: observă unde ești (cu mintea în iad), fii tu realist despre tine însuți, vezi că viața te-a învățat ceva: că tu ești străfundul iadului și ieșire nu este, însă „nu deznădăjdui“ - este glasul Atotputernicului care face o făgăduință. Ce făgăduință? Încă nu știa. Dar a primit-o ca o făgăduință, ca o mângâiere.
Deci, pot să contemplu realitatea mea de iad („singur voi fi aici și singur voi pieri“, cum zicea Sfântul Antonie, Sfântul Pimen și alții) iar acest „nu deznădăjdui“ trebuie să-l iau ca o mângâiere, ca o putere de a contempla realitatea de acum (iadul). Ce va face Dumnezeu și când va face voi vedea. Deocamdată o să trăiesc ca nevoință această primă parte a cuvântului lui Dumnezeu („ține-ți mintea în iad“) și o să mă socotesc a fi așa cum mă văd, fără să încerc de acum să-mi închipui că sunt altceva, nici să încerc prin a mea putere să ies din starea în care sunt, ci, de acum, contemplând ceea ce sunt, real, ca să mă cunosc (toată Filocalia spune: „Cunoaște-te, omule!“ și vechii filosofi păgâni greci spuneau că „cel mai mare lucru este să te cunoști pe tine însuți“), am răgazul să contemplu până și această ultimă stare, de ultimă deznădejde, fără să am nevoie să deznădăjduiesc! Dumnezeu nu-mi interzice, ci îmi spune: nu-i nevoie, fii liniștit! Sfântul Siluan ne dă mărturia spunând: „Am început să fac precum m-a învățat Hristos. Mintea mi s-a curățit și Duhul mărturisea în inima mea mântuirea“. Nu-l vedem scos dintr-un iad și pus într-un rai, nu vedem nici o schimbare exterioară, ci starea în care era, fiindcă a făcut ascultare lui Dumnezeu, cu îndrăzneală și cu încredere în El, dintr-o dată i s-a preschimbat din stare de iad în stare de rai. Deci, din starea de iad a ajuns în starea de rai. Recunoaștem pe același Dumnezeu care, pe Cruce fiind, tâlharul i-a zis – luminat, poate, de însăși spovedania lui – „Noi primim răsplata faptelor noastre, dar Omul acesta nevinovat este“. Mă întrebam dacă nu chiar această spovedanie l-a luminat ca să poată striga: „Pomenește-mă, Doamne, și pe mine când vei veni întru Împărăția Ta!“. „Când vei veni întru Împărăția Ta“ - cine știe când va fi asta?... Răspunsul lui Hristos a fost: „Astăzi vei fi cu Mine în rai“. Și cu Siluan vedem aceeași mișcare. A primit cuvântul „și nu deznădăjdui“ ca o mângâiere și ca o făgăduință a lui Dumnezeu și s-a hotărât în clipa aceea să-și trăiască nevoința „liniștit“ – aș zice, poate mai curând, cu o oarecare pace; poate aceea este pacea lui Hristos pe care o dă nu cum o dă lumea. Și, de abia a început și mintea i s-a și curățit („astăzi“), i s-a curățit de năvala gândurilor iadului…
Ce este curățirea minții? Tot gândul este un duh ce poate veni din duhul omului, poate veni de la Dumnezeu, sau din lumea dumnezeiască – îngeri, sfinți, sau de la lumea de jos, cea căzută, cea răzvrătită împotriva lui Dumnezeu – ceea ce era și cazul cu Siluan, că nu se putea ruga de năvala, de bruiajul gândurilor iadului, pe care 15 ani de nevoință cumplită (el fiind un „uriaș“, duhovnicește) n-a putut să-l izbăvească. Și acum, un cuvânt și imediat a ieșit din această stare.
„Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!“ - de ce l-am numit cuvânt cu precădere proorocesc și, poate, culmea cuvântului proorocesc? Pentru că acest cuvânt, drept înțeles și drept trăit, face ca experiența harului să înceteze a mai fi experiență. O experiență o ai, o pierzi, vine, pleacă - parcă pleacă mai mult decât vine, când e vorba de har (trăim zeci de ani în ce pare a fi o inexistență – cum zic necredincioșii lumii – a lui Dumnezeu). Dacă din neobișnuința omenească de a trăi în legile harului (dacă putem zice așa, harul fiind tocmai depășirea legii), încă mai păcătuiești (și scrie Siluan însuși: pentru o mică privire mai rece către aproapele, o mică mișcare a minții sau a inimii împotriva aproapelui), te trezești cândva că ești fără har. Harul nu agresează pe om, nu deranjează, nu fuge de la tine cu trăsnete și cu tunete, nu te deranjează. Doar cândva te trezești că nu-l mai ai, se duce cu aceeași subțirime cu care și vine, înainte să
știi ce s-a întâmplat și, în mare simplitate. Cei care nici nu știm să recunoaștem harul, nu-l recunoaștem, nu știm că avem har. O să știm când îl pierdem, o să știm că avusesem ceva care nu era de-a firii ăsteia.
De acum, când se trezea Siluan fără har își dădea seama de păcat. Prin această mișcare a pocăinței își ținea mintea în iad, adică își amintea realitatea care este el. Dar, fără a se încrede în iad, în realitate, mai mult decât a se încrede în cuvântul lui Dumnezeu, imediat se transforma starea lui de pierdere de har în revenirea harului. Harul a început să înceteze a deveni o experiență și a reînceput a deveni firea omului, firea lui Adam de unde a căzut prin neascultare, firea noastră, pe care, câteodată, nici n-o bănuim.
La acest cuvânt toți marii nevoitori au ajuns. Părintele Sofronie spunea că aceasta este o nevoință. Este tocmai culmea nevoinței, dincolo de care, pentru om, nu mai există altă nevoință. Este culmea nevoinței pentru că prin ea ai ajuns la țelul pe care îl căutai: unirea cu Dumnezeu și petrecerea, din ce în ce mai necontenită în lumea care ne așteaptă. Aș zice, în termenii în care am mai vorbit și alte ori, că gestația noastră pământească de la naștere și până la mormânt (primul stagiu fiind pentru venirea în lumea aceasta, al doilea stagiu pentru trecerea în cealaltă) s-a săvârșit. Avraam a avut 120 de ani când a murit. Sfântul Antonie cel Mare a avut 105 ani, iar un monah, un nevoitor rus (care fugise de la Valaam când a fost bombardat în timpul războiului și a întemeiat Noul Valaam în Finlanda), avea 110 ani și zicea că Dumnezeu l-a uitat. Siluan moare la 72 de ani, relativ tânăr. La genul de om care era, la bărbatul puternic care era, ar mai fi putut trăi vreo 20 de ani cel puțin. Dar cred că, săvârșindu-și călătoria sau gestația, poate că a mai rămas în lumea aceasta ori ca să se desăvârșească, ori până a putut lumea să-i primească mărturia. Lumea, respectiv Părintele Sofronie, care pare să fie singurul din preajma Sfântului Siluan căruia a putut să-i încredințeze scrierile lui. Sunt scrieri simple, așa cum știți din cartea: „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei“, cuvinte simple, dar adânc teologice, așa încât troparul care i s-a compus lui Siluan la proslăvirea lui îl numește „de Dumnezeu cuvântătoriu teolog“, dar și „cel mai duios între cuvântătorii de Dumnezeu“ (în greacă „cel mai dulce între cuvântătorii de Dumnezeu“).
Cuvântul lui Siluan („Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!“) e mai desăvârșit teologic fiindcă nu e numai un cuvânt pe care-l poate trăi și înțelege un om, doar el înțelegând ce trăiește acolo… Înainte să știu de Sfântul Siluan, îl citisem pe Sfântul Antonie. Era pentru mine o taină cum putea Sfântul Antonie să trăiască faptul că el era osândit - și singurul osândit - și nu deznădăjduia. Cum putea Sfântul Pimen, Sfântul Sisoe și alții să zică și să trăiască ceea ce ziceau? Pe mine mă deznădăjduiau cuvintele
astea. Cu Siluan descoperim ceva din „mecanismele“ mântuirii sau, mai bine zis, din gândirea lui Dumnezeu, din atotputerea lui Dumnezeu.
Cred că se cunoaște și în România faimoasa carte a lui Dante, din Evul Mediu european: „Infernul“ (Iadul). În Apus e foarte renumită. E vorba de o poveste a unui suflet, a unui creștin condus de îngerul lui păzitor prin tărâmurile iadului. Îngerul îi arată tot ce se petrece acolo. Nu e și nu cred că pretinde o experiență adevărată. Este un romancier creștin, cred. În Apus toți știu citatul (din această carte) de pe poarta iadului: „Părăsiți orice nădejde toți cei care intrați aici“. Iată însă că Dumnezeu zice „Nu, n-o părăsiți, nu-i nevoie să deznădăjduiți“. Asta este esența iadului: deznădejdea. Dar dacă nu ascultăm de glasul iadului și ascultăm de glasul Făcătorului, putem zice că iad nici nu există. Dumnezeu iad nu a făcut. Iadul este rezultatul neascultării zidirii.
Un sfânt spunea că la Judecata de Apoi vor fi două tabere: unii care vor fi zis lui Dumnezeu cândva în viața lor „facă-se voia Ta“ și ceilalți, cărora Dumnezeu le va zice „facă-se voia ta“. Voia mea este iadul. Și dacă învăț „în Duh și în adevăr“ să fac voia lui Dumnezeu (nu un fel de disciplină; trecem și prin asta, dar trebuie să creștem în ele și să mergem dincolo, să înțelegem „în Duh și în adevăr“ toate lucrurile: „că Duh este Dumnezeu și Adevăr este unul din numele lui Hristos“), vom vedea că ascultarea lui Dumnezeu, chiar atunci când pare să ne prigonească mai rău, este spre desăvârșirea noastră. Ce poate fi mai cumplit ca după 15 ani de atâtea nevoințe (cum a avut Sfântul Siluan, căci în fiecare noapte nu dormea mai mult de 2 ore pe un scăunel fără spetează), să audă de la Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad“, adică rămâi tu acolo, în iad. Ce poate fi mai cumplit decât asta? Dar dacă cuvântul lui Dumnezeu zice asta, paradoxal pentru gândirea omului căzut, atunci acela e raiul, cum s-a adeverit în cazul Sfântului Siluan. „Împărăția lui Dumnezeu“ este a zice lui Dumnezeu – și să ne dea Domnul cu adevărat înțelegerea asta, să putem să zicem și noi deplin cândva în viața noastră – „Doamne, facă-se voia Ta!“ în orice împrejurări, în orice stare am fi, cum zicea Hristos, ca Om, în Ghetsimani, dus până la capătul putinței Lui și dincolo. Până și El s-a rugat Tatălui: „Părinte, toate sunt cu putință Ție. Treacă paharul acesta de la Mine! Și, totuși, nu voia Mea, ci voia Ta“. Asuda de acum stropi de sânge. Un medic ar fi descoperit că, clinic vorbind, acela era momentul când, omenește, ar fi trebuit să moară Hristos. Ceva în Trupul Lui a cedat și, de aceea, a asudat stropi de sânge. Chiar și atunci dragostea Lui pentru Tatăl a fost așa încât a zis: „Totuși, voia Ta“. Mai târziu, pe Cruce, după ce a putut să strige, pe de o parte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?“, poate, în câteva minute, să zică: „Părinte, în mâinile tale Îmi încredințez Duhul“. Părintele acesta, Dumnezeul acesta, Care L-a părăsit, mai are încă încredere în El? Da, mai are încredere în El. Și-I încredințează Duhul în clipa morții. Cineva analizează: nu I-a căzut capul pentru că a murit, ci de bunăvoie a plecat capul și și-a dat Duhul. Evanghelia Sfântului Ioan precizează momentul când Iisus a spus: „Stăpânire am a-Mi pune sufletul și stăpânire am să-L iau înapoi, această poruncă am primit de la Tatăl“. Și pentru Omul Iisus era tot voia lui Dumnezeu și nu voia Lui omenească. Intenționat Îl pomenesc de multe ori pe Iisus ca Om, căci subliniez Omul; Dumnezeu Atotputernic nu m-ar atinge, că Dumnezeu poate orișice. Prefer să văd dacă așa ca Om poate să facă ceea ce mă uimește. Așa este pe de o parte mai uimitor, pe de altă parte mângâietor, căci înseamnă că și eu, om fiind, port aceeași fire și pot și eu să încerc, în orice caz, să nădăjduiesc că pot ajunge unde-mi poruncește Hristos să ajung și-mi arată calea, care ar fi El Însuși. El ca Om avea dragostea asta de Dumnezeu, care în orice aspect al morții avea mai multă încredere în voia lui Dumnezeu decât în voia lui omenească. Hristos era Om, dar avea o voie nepăcătoasă. În Hristos nu a existat păcat. Ce este păcatul? Cum de a fost Om adevărat dacă nu a trăit păcatul? Noi, toți oamenii, trăim păcatul. El n-a cunoscut starea noastră, a păcatului? Și atunci, cum ne poate mântui din păcat? A cunoscut urmările păcatului, slăbiciunea trupului, până și putința de a muri, de a se pogorî în iad cu sufletul. Însă, păcatul nu este ceva care există în sine, așa cum și iadul nu este ceva care există în sine. Un păcat nu este decât scâlcierea unei dreptăți; un viciu nu este decât scâlcierea unei virtuți; iadul nu este decât scâlcierea Împărăției Cerurilor, a raiului. Răul nu există fiindcă nu există decât ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu în fiecare zi a zidirii a văzut că tot ceea ce a făcut era bun, că era bine, cum zice Facerea. În a șasea zi a văzut că toate erau bune foarte. Deci, răul nu poate exista, iad nu poate exista.
Dacă o să fiți la slujba dinaintea Crăciunului, o să auziți acolo o paremie, o pericopă din proorocia Profetului Varuh (capitolul 4), unde proorocește de Hristos lucruri minunate: Îl arată ca „Legea care va dăinui în veci“ și vorbește de Hristos ca Cel care „a ales toate căile dreptății“. Ce este această alegere?
Vorbește de Hristos ca fiind Dumnezeu, Care va veni și va locui cu oamenii. Pe Dumnezeu Îl știm ca Cel care este din veci și mai înainte de veci, nu are o devenire, nu are nevoie să facă o alegere între una și alta.
Este deci doar o expresie proorocească la nivelul înțelegerii noastre, ca să înțelegem că Dumnezeu este Persoană (nu este ceva care există și nu poate să fie altceva) și ca Persoană are libertate să trăiască într-unfel sau altul, să aleagă – în termenii lui Varuh – între una și alta (în termenii noștri).
Dragostea lui Dumnezeu, bunătatea nesfârșită a lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu care nu este întuneric, cum zice Sfântul Apostol Ioan, este o alegere liberă a lui Dumnezeu, nu că nu poate altceva sau că nu știe altceva. Făptura și – paradoxal iarăși – numai făptura care are chipul lui Dumnezeu, ea – îngerul sau omul - poate să facă o altă alegere tocmai pentru că avem chipul lui Dumnezeu. Acea altă alegere este căderea de la devenirea noastră, de la îndumnezeirea noastră și aceasta este ceea ce reprezintă tot ceea ce este rău în „cele de sub ceruri“, adică în tot cosmosul făurit de Dumnezeu, în lumea îngerilor și în lumea oamenilor. Animalele nu pot decât să-și trăiască legea lor, pe care noi o vedem ca bună sau rea, că ne convine sau nu ne convine, dar e o lege. Așa l-a făcut Dumnezeu, știe El pentru ce - câteodată mai dibuim și noi de ce Dumnezeu o fi făcut așa - însă animalul nu poate să-și depășească măsura. Omul și îngerul poate. Orice alegere care nu este dumnezeiască, care nu coincide cu ceea ce a ales Dumnezeu mai înainte de veci, ca să fie ceea ce este El (și care se rezumă la un singur cuvânt: dragostea, care rezumă toate poruncile și proorociile), orice alegere în afara acestei viziuni - care poate fi făcută de făptura liberă care poartă chipul lui Dumnezeu – este răul, este păcatul, este viciul, este iadul.
Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere și-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-și facă nevoința în Duh și în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, și, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la șederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experiență mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experiență dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-și regăsi Dumnezeul pierdut, de a-și regăsi firea pierdută, de a-și regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu așa ca un interes academic, ca să știm despre Dumnezeu cât mai multe și când murim să fim oamenii cei mai educați din cimitir… Important era, găsindu-ne și originea și țelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am amintit acum de un tânăr din București care acum mulți ani (avea 16-17 ani), în deznădejdea pe care toți o cunoaștem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?“. Este o întrebare care pare a fi puțin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experiența vieții lor, să înțeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta. El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?“. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să știe de ce și pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?“ îl socotesc criminal. Oamenii nu știu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înșiși nu au răspunsuri. Zicând „criminal“ nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înțeleg prea bine, căci nici ei nu știu. Și eu am străbătut viața căutând și neînțelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început și eu să trăiesc, să înțeleg, să aibă viața mea un început de sens.
Acestea sunt lucrurile pe care am încercat și încerc să le împărtășesc în cuvântările pe care le-am ținut aici și în alte părți. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieții se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui“, dacă îl înțelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârșit este pentru că ne împărtășește o înțelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru și despre sensurile vieții. Dacă îl înțelegem drept îl putem trăi și noi la nivelul nostru.
Revin la întrebarea: „Cum să îmi țin mintea în iad?“. Dintr-o experiență pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulți, ne spunea: „Voi să nu încercați să faceți ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!“. Cred că vorbea de oameni care își închipuiau că-și țin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine știe ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului și, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-și face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni - care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ține-ți mintea în iad…“ a fost înțeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoință, prin străduință, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-și închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt așa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăși în iad. A încerca să ieși din asta este o nevoință. Dumnezeu îngăduie și asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuiește.
Dacă traduc acum expresia: „Ține-ți mintea în iad…“ în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre și în limbajul nostru modern, aș zice: „Omule, fii realist!“. „Ține-ți mintea în iad…“ este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaștem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră reală, dar prin dumnezeiască pronie ne este ascuns pentru că n-am putea să nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o și acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să mușamalizez starea mea. Când mă duc la preot și îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză - la nivelul meu de înțelegere, de trăire – de a-mi ține mintea în iad. Am cunoscut ambele părți ale spovedaniei – și ca cel care se spovedește și ca cel care primește spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…“. Obositor și plicticos fiindcă simt că omul nu și-a găsit încă lumea, făgașul. Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâșietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieșire din asta, parcă și duhovnicul învie și, paradoxal, pe păcătoșii cei mai mari i-am iubit cel mai mult și în mod spontan și cu o iubire care, curios, stinge și lucrările patimii în om. Am înțeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu și îngerii de un păcătos care se pocăiește decât de o sută de drepți care n-au nevoie de pocăință“. „N-au nevoie…“ – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înțelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu și înțelegerea de a spovedi. A spovedi – ca și rugăciunea – nu este numai a mă duce și a face ceva și gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conștientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Și, dacă ne învrednicește Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viața noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem“? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Nașterea în Împărăția cea neclătită“ a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârșit sunt niște capitole scurte care sunt accesibile tuturor. Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat“. În acest sens trebuie să înțelegem cuvântul că a-ți vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui“ - este lumina pe care o voi contempla în sfârșit ca lumină, în sfârșitul procedeului pocăinței. Pocăința nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căință, este o mișcare duhovnicească, un avânt către cele veșnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să pornești și nu cred că poți porni decât de acolo de unde te afli real. Ați recunoaște starea reală unde ești este realism, este deja un fel de „a ține mintea în iad“. Dacă mă gândesc la viziunea întunericului în care mă aflu, întuneric de nestrăbătut, poate că o să înțelegem că îmi este cu neputință să ies din el. Dar dacă îmi aduc aminte și de cealaltă realitate a cuvântului lui Dumnezeu, acel „și nu deznădăjdui“ îmi este ca o mângâiere. Sfântul Isac Sirul îi spune cuiva care, pesemne, era în nevoința aceasta dură: „Când încep gândurile hulei să te împresoare – era un moment care-i venea acelui nevoitor când nu mai avea putere să lupte cu gândurile – înfășoară-te în mantie și dormi“. Părintele Sofronie a zis un cuvânt asemănător: un pustnic, Vladimir, venise la el în ziua de Paști sau în lunea după Paști și l-a rugat pe Părintele să-i spună un cuvânt de mântuire. Părintele Sofronie i-a împărtășit ceea ce trăia el încă de mulți ani de zile la mănăstire. L-a primit cum se primește la Muntele Athos, fiind în tradiția rusă i-a făcut un ceai, i-a dat niște dulciuri. Venind cu ceaiul Părintele Sofronie i-a spus: „Părinte, trăiește în deznădejdea în care trăiește tot nevoitorul până ajungi la margine și, când simți că începi să cazi în hău, ia o ceașcă cu ceai“. E același cuvânt ca al Sfântului Isac Sirul: „Înfășoară-te în mantie și trage un pui de somn“. Dar e același cuvânt esențial și ca al lui Siluan („Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!“). Acesta este cuvântul care la câștigat pe Părintele Siluan ca duhovnic Părintelui Sofronie. A doua zi – povestea Părintele Sofronie – cobora de la etajul trei al Mănăstirii Pantelimon (unde era) și trecea prin curtea mănăstirii, între biserica principală și trapeză. Pe după biserică vede, venind de la poarta principală, pe Părintele Siluan. Părintele Sofronie avea o așa mare cinstire pentru omul acesta – eu am bănuit mulți ani că l-a văzut în lumină pe Siluan, ca Sfântul Simeon Noul teolog pe duhovnicul lui, Sfântul Simeon Evlaviosul (din cartea „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu“ se vede ca așa a și fost, îl văzuse în lumină. Dacă l-a văzut așa, avea o sfântă frică față de omul acesta: nu am zic frică de…, ci am zis frică față de… înțelegeți puțin diferența). Și întotdeauna ceda mult mai mult loc de trecere decât era nevoie. Astfel, văzându-l pe Siluan se dă către trapeză ca să-i lase locul să treacă, așa avea o frică, o cinstire deosebită. De această dată, Siluan vine drept spre el și zice: Părinte Sofronie, a venit la tine ieri Părintele Vladimir? Reacția Părintelui Sofronie a fost: „Am greșit!“. În viața mea nu am văzut un om mai atent la cuvânt decât Părintele Sofronie. Ar trebui, mai ales noi, neamul nostru, să băgăm de seamă, că prea e ieftin cuvântul în trăirea noastră, a românilor. O zic ca un român, nu ca un judecător al românilor. Însă, să luăm aminte! În reacția lui, Părintele Sofronie zice: „Am greșit!“. Siluan zice: „Nu, cuvântul a fost drept, dar era peste măsura părintelui. Vino la noi în chilie“. Aceea a fost ziua când Siluan i-a prezentat Părintelui Sofronie scrierile lui, pe fițuici, pe orice hârtie găsea el acolo și scria așa cum îi venea în duh în acele seri. I-a arătat cu precădere acest cuvânt: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui“. Asta a fost pentru Părintele Sofronie o revelație, în sensul că a fost o confirmare a fenomenului pe care el îl trăia, în care credea că a putut să spună cuvântul și lui Vladimir, adică trăia în deznădejdea asta față de păcătoșenia lui, față de îndepărtarea lui de Dumnezeu și nu înțelegea de ce, când deznădejdea asta se împuțina, parcă era mai mort decât când era în adâncul acela al deznădejdii, în clocotul acela. Acum a înțeles de la Siluan că asta era calea nevoinței. Dar cuvântul acesta era calea desăvârșiților și nu era vreo aberație pe care o trăia el; pe de o parte zic aberație, pe de altă parte, totuși, nu credea că era aberație că nu i-ar fi zis lui Vladimir cuvântul acela. Dar acum acest cuvânt l-a câștigat pe Siluan ca duhovnic și pe Părintele Sofronie ca singurul om cu care acum putea să împărtășească experiența lui mai deplin și avea să călăuzească și după moartea sfântului pe Părintele Sofronie. Cât ne mărturisește el, atât putem ști, dar vedem destulă analogie între viața lui și a lui Siluan ca să înțelegem că a ajuns undeva pe aceleași culmi; cine mai departe, cine mai aproape – asta Dumnezeu știe.
Părintele Sofronie spunea: nu încercați să faceți ca Siluan. Dar a zis: totuși, cuvântul acesta reprezintă structura vieții duhovnicești, structura călătoriei noastre duhovnicești dintru neființa noastră până la, ceea ce mărturisește Părintele Sofronie, că trebuie să ajungem toți la vederea lui Dumnezeu. De multe ori zicea: și cum să-L vedem pe Dumnezeu? Așa cum este sau așa cum nu este? Titlul cărții (pe care nu Părintele Sofronie l-a dat): „Vom vedea pe Dumnezeu precum este“ Părintele Sofronie nici nu a îndrăznit să lase titlul acesta. Era un titlu pe care l-a dat cel care l-a tradus în franceză, Părintele Simion. Părintele Sofronie nu îndrăznea să-i îngăduie. O lună de zile s-a luptat și ne-a rugat și pe noi să găsim un titlu pentru cartea asta și până la urmă a cedat și a zis că se îndreptățește: cum să-L vedem pe Dumnezeu? Cum este sau cum nu este? Și cum să-L vedem pe Dumnezeu? În închipuirile noastre? Nu. Să Îl vedem în Duh și în adevăr, prin calea pocăinței. Deci, nu prin închipuire, nu încercând să-l imităm pe Siluan. Dacă înțelegem drept, cuvântul „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui“ este însăși structura vieții duhovnicești. Drept înțeles partea întâi a cuvântului înseamnă și reprezintă realismul cu care să trăim, iar realismul duhovnicesc este încă un nume pentru virtutea smereniei. Tot Părintele Sofronie zice: „Mândria încearcă să-și închipuie o lume și să trăiască în ea. Smerenia primește lumea așa cum a zidito Dumnezeu“. Pot adăuga că primește și realitatea păcatului așa cum o vede, începând cu mine însumi. Mândria încearcă să-și iasă din viziunea asta, smerenia primește că asta sunt, Doamne!
Însă, smerenia cuprinde și cealaltă latură („nu deznădăjdui“) a cuvântului și a realității, încrederea în cuvântul lui Dumnezeu și tot Părintele Sofronie definește smerenia ca fiind „acea calitate a iubirii dumnezeiești care se dăruiește celui iubit fără întoarcere asupră-și“. Deocamdată subliniez că deci smerenia este o calitate a iubirii, ține de dragoste. Și dacă ține de dragoste, smerenia are încredere în Dumnezeu, încredere, poate la început, intuitivă, mai pe urmă întărită și de experiență și de primirea cuvintelor dumnezeiești. Tot smerenia este cea care înțelege ce înseamnă: „..și nu deznădăjdui“ și o înțelege nu ca o interdicție în plus – de altfel, nu există interdicții în Dumnezeu. Nu există interdicție în Dumnezeu, dar noi, păcătoșii, proiectând asupra lui Dumnezeu starea noastră, mentalitatea noastră, vedem tot felul de lucruri interzise. Vedem și în acest: „Nu deznădăjdui!“ încă o interdicție în plus. „Țineți mintea în iad…“ este, pur și simplu, realismul pe care-l trăim fiecare la nivelul nostru, acum. „Nu deznădăjdui“ este dumnezeiasca mângâiere prin care înțelegem că orice se întâmplă în viața omului, în gândul lui Dumnezeu și în atotputerea lui Dumnezeu nu este decât o cale spre mântuire.
Am văzut câțiva oameni murind de cancer, cu o credință așa de minunată încât îmi venea să cânt, cu canonul Sfântului Teodor Tiron, că „mari sunt lucrările credinței!“. Am văzut cum Dumnezeu, pe acei oameni care s-au dat în mâinile Lui, i-a răsfățat până la moarte, în unul sau două cazuri nici nu au murit, ci și-au revenit; se pot vindeca. Două lucruri se pot întâmpla: se pot vindeca fără urmă sau poate muri întru mai mare slavă decât bucuria de a reveni la viața aceasta trecătoare. Un suflet care se spovedea la mine întrezărea, prin credința pe care o avea, că m-aș putea trezi cu ea la ușa mănăstirii, bătând și zicând: „Părinte, m-a vindecat Dumnezeu“. Simțeam în mine că aș fi făcut o nevoință să mă arăt vesel ca să nu-i stric pofta. Dar, în sinea mea, aveam și o întristare că ar fi pierdut ceva mai măreț și i-aș fi zis: „Bine ai venit înapoi în lumea celor care mor!“. A fost, așa, o trăire pe care am avut-o cândva, mai mult decât doar un gând trecător. Simțeam că, pe de o parte, nu poți să dorești omului moarte, dar, parcă nu aș fi dorit să văd slava asta în ea, ci slava cealaltă și asta a fost să fie. A murit, într-adevăr, într-un mod minunat! Cuvântul „Ține-ți mintea în iad“ exprimă realitatea, realismul duhovnicesc reprezintă virtutea smereniei, virtutea smereniei este și o calitate a dragostei, iar „nu deznădăjdui“ este mângâierea dumnezeiască. Ce mângâiere? Mângâierea că nu există păcat, nu există adânc al iadului, nu există și nu poate exista o stare limită de unde Dumnezeu să nu poată scoate pe om. Hristos a trăit toate urmările păcatului și un iad mai adânc decât a cunoscut Hristos sunt sigur că nimeni nu a cunoscut. „Talpa iadului“, cum zice popularistica noastră, nu este mai prejos decât ce a cunoscut Hristos. Și dacă ar fi existat, n-ar fi fost atotputernic. Părintele Sofronie spunea: „Pe Hristos nici un om nu-l poate ajunge în slava Lui, dar nici în smerenia Lui“. Și ajungând până acolo, nu există om, nu există situație din care Dumnezeu să nu poată mântui.
Ce aș zice unuia care deznădăjduiește? Nu știu. Și am întâlnit mulți și de multe ori n-am știut. Depinde și de om și de ceea ce poate primi omul, de cât grai comun am împreună cu omul, de câtă înțelegere. De mine depinde dacă eu pot să-l înțeleg destul de bine sau nu. Spun asta și pentru duhovnici: trebuie să ne îmbogățim rugăciunea și experiența ca să putem ajuta pe cei care vin la noi. Există o calitate a deznădejdii care este ucigașă: de ea nu este nevoie. Poți până și trăi o oarecare deznădejde și a contempla efectele deznădejdii, ținând cuvântul lui Hristos, fără ca deznădejdea să te mai afecteze. Când zic „deznădejde“ am în vedere două lucruri: pe de o parte trăirea omului, pe de altă parte realitatea. Un om - revin la cei bolnavi de cancer, de care vă spuneam, care de acum nu mai vede decât o perioadă relativ scurtă de viață și sfârșitul acestei vieți, putem să zicem că este o deznădejde la nivel faptic, obiectiv. Dacă omul nu trăiește cu deznădejde - așa cum a fost cazul celei de care vă vorbeam – aceasta este lucrarea minunată a lui Dumnezeu și marile faceri ale credinței.
De mult am vrut să vorbesc mai mult despre cuvântul acesta al lui Siluan. De acum 14 ani cineva mi-a scris o scrisoare, cerându-mi să-i spun mai mult despre cuvântul acesta dat Sfântului Siluan și prin el nouă. În toți acești ani mi-a fost în gândul și în vederea mea, în căutările mele și acum mi-a venit sub forma aceasta. Cred că nu greșesc, zicând că acest cuvânt al lui Siluan este cuvântul cu precădere proorocesc. Este cuvântul prin care, dacă-l înțelegem drept, la nivelul nostru (și nu pot intra în multe amănunte, dar Domnul să vă dea fiecăruia și fiecărui duhovnic înțelegerea pentru fiecare caz aparte), cuvântul acesta ne dă nouă, la nivelul nostru, adevărata linie a călătoriei spre mântuire. Iar, în desăvârșirea lui, este cuvântul pe care, trăindu-l, încetăm a trăi doar momente de har ca experiență, ci harul începe să devină (din ce în ce mai statornic) firea noastră și sfârșitul esențial al călătoriei noastre pământești. Asta în esență, fiindcă e nevoie de ani. Și Sfântului Pavel i s-a dat vreme încă. El zicea: „Pentru mine mai de folos este să mă duc și să fiu cu Hristos, dar pentru voi mai de folos este să rămân încă, pentru a întări Biserica“. Deci, sunt mai multe pronii în viața omului, și pentru el însuși și pentru semenii lui. Și așa au fost, cred (pentru semeni), și cei 20 de ani de chin al Părintelui Sofronie în viața aceasta din ce în ce mai vitregă, pentru unul care deja își făcuse „pașaportul“ și cumpărase „biletul“ pentru ultima călătorie. Dar pentru noi a trebuit să-l mai țină Dumnezeu în viața asta. Cuvântul lui Siluan este cuvântul sfârșitului acestui veac, săvârșitului sau desăvârșitului acestui veac prin care, deja, avem un picior în veacul celălalt. Sau - ca să luăm din nou pilda geneticii trupești - desăvârșirea pruncului în pântecele maicii, care, de acum născându-se, poate să viețuiască, să supraviețuiască în noul mediu în care este menit să viețuiască.

Citește alte articole despre: smerenie, spovedanie, iad, deznădejde, proorocie, rafail, siluan, sofronie

De la același autor

Ultimele din categorie