Despre frica lui Dumnezeu - Cuvântare ținută în Postul Mare 1995 în Catedrala Arhiepiscopală Alba Iulia - pr. Rafail Noica

Mă gândesc să spun câteva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindcă este “începutul înțelepciunii“. Dar tare mi-e ca nu înțelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adică, să-ți fie frică de Dumnezeu dacă faci rău, și atuncea, de frica bățului, să nu faci nici aia, nici ailaltă?

Mă gândesc să spun câteva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindcă este “începutul înțelepciunii“. Dar tare mi-e ca nu înțelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adică, să-ți fie frică de Dumnezeu dacă faci rău, și atuncea, de frica bățului, să nu faci nici aia, nici ailaltă? Dar atuncea, dacă ne este frică de Dumnezeu în felul acesta, cum propovăduim noi un Dumnezeu al dragostei, și unde este dragostea dacă ne este frică de Dumnezeu așa cum ne este frică de un câine rău? Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca să se păzească de rele, și-a agățat în odaie o icoană, sau mai bine zis un tablou, unde se arată Judecata de Apoi, și mai ales chinurile iadului. Și atuncea nădăjduiește, când îi vin gânduri rele, ca uitându-se la chinurile iadului să se înfricoșeze și să se ajute ca să le taie. Spunea că, la început, mergea tactica aceasta a nevoinței, dar acum se uită cu indiferență la toate ororile pe care le arată tabloul, și începutul înțelepciunii parcă nu se înțelenește în inima ei. Dar îmi venea să zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeași cu frica de Dumnezeu, sau când alții gândesc că, tot așa, se înfricoșează cu gândirea la draci și la tot ce ne fac ei? Dar atunci îmi vine gândul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adică, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul? Frica de Dumnezeu. Dar mie îmi place, acolo unde se poate, unde fraza îngăduie, îmi place mai mult să spun “frica lui Dumnezeu,“ fiindcă expresia asta are un diapazon mai larg, înseamnă mult mai multe lucruri, precum aș vrea să vă pun lucrul acesta în gând acum, din tinerețele voastre. Tot cuvântul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decât orice cuvânt omenesc. Cu ajutorul Domnului o să încep să vă vorbesc despre asta. Prefer “frica lui Dumnezeu“, întâi, fiindcă “frica de Dumnezeu“ prea mult sugerează că ți-e frică “de“; și atunci, dacă ți-e frică “de“ – fie Dumnezeu, fie un balaur – ce faci? Fugi și te ascunzi. Dar asta-i tocmai greșala pe care a facut-o Adam; că, poticnindu-se și neascultând de Dumnezeu, vine Dumnezeu în Rai, și Adam aude glasul lui Dumnezeu în Rai, în “răcoarea serii“, și fuge și se ascunde după copac. Dar pe noi Biserica ne învață nu să ne ascundem, ci să ne mărturisim: spovedanie. Adică ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu și ne dezvăluim. Nu ca Adam, așteptând pe Dumnezeu să zică: “Adame, unde ești?“ “Apăi m-am ascuns, fiindcă eram gol“. Și atunci Dumnezeu să zică: “A, dar cine ți-a arătat că erai gol? Nu cumva ai mâncat din rodul acela de care ți-am spus Eu să nu mănânci?“ Și iată că Dumnezeu îi face spovedania lui Adam. Și până la urmă ce se întâmplă? Adam, când s-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu, își acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar când s-a terminat, tragic, tot dialogul acesta – tragic, fiindcă Adam și-a pierdut frumusețea cea dintâi, și nu și-a regăsit-o prin mărturisire, prin pocăința – când Adam a pierdut Raiul în care se desfăta, ce a făcut Dumnezeu cu Adam? Iată că l-a îmbrăcat cu “haine de piele“. Aceste haine de piei sau haine de piele – și expresia are multe înțelesuri, pe care o să le învățați, dar mă limitez astăzi la una: Nu e oare haina de piele o îmbrăcăminte, un acoperământ mai desăvârșit decât frunzele de smochin? Adică, atunci când a ieșit o ceartă, cum ar fi, între Adam și Dumnezeu, Adam a rămas îmbufnat în starea lui și nu s-a întors ca să spună lui Dumnezeu: “Da, Doamne, așa cum ai zis, așa am făcut. Am mâncat din rodul din care mi-ai spus să nu mănânc, și uite ce s-a întâmplat. Credeam că mi se deschid ochii ca să-i ridic la Dumnezeu, că așa mi-a zis șarpele, atunci când Tu mi-ai spus că aveam să mor – și uite că am murit, uite că duhovnicește am murit. Mi s-au deschis ochii, și ce-am văzut? Goliciune și rușine. Dar de ce rușinea asta? Am pierdut harul Tău, am murit!“ Adam nu a spus asta. A rămas “în aer“: “Iată, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat să mănânc, și bineînțeles că am mâncat.“ A cui e vina? A lui Dumnezeu. Și deci, zic că Dumnezeu, blând, a încercat prin Eva să-l mântuiască pe Adam, dar nici Eva nu s-a arătat a fi ce a fost mai târziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei să mântuiască pe Adam. Și Eva că prin ceartă a mărturisit: “Apăi șarpele m-a amăgit.“ Și de aceea zic “ceartă“, că nici Adam nu s-a pocăit, nici Eva nu s-a pocăit, adică nu s-au îmblânzit către Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunată pentru cine a gustat câtuși de puțin o dată smerenia, ca să dea ocazie lui Dumnezeu să se arate blând și milostiv, îndurat, iertător, vindecător; că, după urâciunea păcatului, Dumnezeu să-i vindece, și Raiul să nu fie pierdut. Și a rămas cearta. Și au plecat de către fața lui Dumnezeu, și Raiul s-a închis cu Arhanghelii și cu Serafimii; și cu sabie de foc! Și iarăși zic, Dumnezeu ce a făcut? I-a acoperit, le-a acoperit rușinea goliciunii cu haine mai desăvârșite decât au putut ei să își creeze. În aceasta vedeți iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu. În ceartă fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decât au putut ei înșiși să se miluiască. Apăi dacă Dumnezeu este așa, de ce să nu mergem la Dumnezeu de la început și să spunem, cum ziceam adineauri că ar fi trebuit să facă Adam: “Da, Doamne, am păcătuit, dar îți cer iertare; Doamne, am păcătuit, dar din viață nu vreau să cad!“ – fiindcă nici Dumnezeu nu vrea să cădem din viață. Frica de Dumnezeu, în sensul prost al cuvântului, este ce a desăvârșit păcatul în Adam: despărțirea de Dumnezeu. Dar nu a desăvârșit-o total, că pocăință mai este, dar a pecetluit într-o oarecare măsură starea de păcat. O, dacă Adam ar fi înțeles “frica de Dumnezeu“ ca pe frica lui Dumnezeu cea adevărata. Vedem în cei ce au trăit cu frica lui Dumnezeu, în Sfinți, în Părinți, în Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Dar cum mai este frică, dacă te apropie, și nu te desparte? Frica lui Dumnezeu este una din trăirile iubirii, când ți-e frică să pierzi pe Dumnezeu, căci este așa de prețios, așa de drag, așa de iubit, așa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este așa încât, când îl pierzi, într-adevăr ai înțeles ce înseamnă moarte. Că “moarte“ nu înseamnă în primul rând despărțirea sufletului de trup, ci despărțirea duhului omului de către Duhul cel Sfânt, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, și de asta suferim noi toți. Și atuncea, cunoscând harul, noi avem mai multă experiență decât Adam, tocmai fiindcă cunoaștem răul. Adam a cunoscut numai binele și, cum zicem noi, “i s-a urât cu binele“, cum ar fi. Nu ca i se urase – dar nu l-a pretuit; in sensul acesta s-a urat cu binele, ca nu a știut să-l prețuiască. Dacă unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apăi harul naște o oarecare teamă, cu plângere. Cum a venit în mine? Cine se sălășluiește în mintea mea? Ce este ce mi-a schimbat acum toate gândurile, toate simțirile? Dar, lucru și mai înfricoșat: cum să-l păstrez? Cum să nu-l pierd? Și cu cât e mai puternic harul, cu atât este mai puternică frica. Unii vorbesc de “teroare,“ totuși nu în sensul urât al cuvântului: o “teroare“ să nu pierzi aceasta, harul acesta așa de prețios. Dar, o, cât de ușor se pierde! Un gând, cât de mic, care nu este în armonie cu el, și s-a dus! Dar nici nu știi că s-a dus. Te trezești dintr-o dată: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atât de scump? Era pentru mine atât de bine. Cum să-l mai aflu? Și dacă vine harul acesta la începutul vieții, se pierde – fiindcă omul nu știe să trăiască fără păcat, și nu știe să nu-l piardă. Dar dacă continuă educația sfântă a omului, revine harul. Dar totuși sufletul îl simte de așa o gingășie, încât te apucă o groază cum să nu-l pierzi. Și frica aceea care merge până la groaza, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, dacă vreți, frica de Dumnezeu, frica să nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a făcut. Este deja “în sămânță“ dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, în nesăvârșirea noastră, în starea noastră de păcat, se manifestă ca o frică, frica de a fi nevrednici de frumusețea aceasta nespusă. Și vă spun și lucrul acesta: vă rog să nu vă închipuiți ce poate fi frumusețea aceasta; ci să cereți lui Dumnezeu să v-o arate și să v-o dezvăluie, să o trăiți în sufletele voastre, în inimile voastre, în oasele voastre, în cărnurile voastre, că este reală, și dacă nu e reala, nici nu avem nevoie de ea. Vă spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Dacă tot ce se propovăduiește în Biserica noastră este numai o filosofie, în lada de gunoi cu ea! Mă iertați că vorbesc așa brutal, dar vreau să știți că este adevăr. Dumnezeu este adevăr, și adevărul se trăiește; este cu putință, literal, să fie trăit până “în oasele tale“. Literal în oasele tale? Sfântul de care v-am mai vorbit, și vă mai vorbesc și alții, Sfântul Siluan, spune că harul cel mare pătrunde până în oasele omului, și de aceea oasele acelui om după moarte devin moaște. Moaștele nu sunt doar “oseminte“, moaștele sunt oseminte sfințite de sălășluirea harului Duhului Sfânt până în oase, și se simte în inimă, în suflet, în minte, în trup, și până în oase! Și de aceea vă cer, tot ca monah al Bisericii, nu încercați să vă închipuiți, fiindcă toate închipuirile sunt o caricatură groaznică în comparație cu ce este adevărul harului. Ce este? Trăiți în adevăr, cereți lui Dumnezeu: “Dacă ești adevărat, Doamne, trezește-mă și pe mine! Scoate-mă din negura în care sunt. Iar pentru păcatele mele mustră-mă, Părinte, cu blândețe, că sunt slab, dar dă-mi Tu strigătul celui care se mistuie, și dă-mi puterea căinței, dar arată-mi-Te! Fă ca viața mea să fie adevarată, dacă ești Dumnezeul adevărului.“ Și spun aceasta fiindcă Dumnezeu, ori este adevăr, ori nu avem nevoie de El. Și aceasta o spun din încredințarea pe care o am din puțina mea experiență, dar și prin adeverirea multor sfinți, pe care pe unii i-am cunoscut din cărți, dar și în viață. Frica lui Dumnezeu atunci începe să fie “începutul înțelepciunii“ – începutul, nu înțelepciunea! Fiindcă sfârșitul înțelepciunii este dragoste, așa de puternică, încât nu mai rămâne nici urmă de frică, cum ne spune Apostolul Ioan într-una din Epistolele lui. Începutul înțelepciunii este frica lui Dumnezeu, și frica lui Dumnezeu este dulce, deși poate să meargă pâna la groază. Și, să știți, cum o descria Părintele nostru Sofronie, că e dătătoare de viață, nu este covârșitoare, zdrobitoare, cum este teroarea și frica. Este dătătoare de viață, și o simți ca pe un dar prețios, pe care instinctiv nu vrei să-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am întrebuințat cuvântul acesta care este mai aproape de înțelegerea noastră. Precum instinctul ne face, ne împinge, ne călăuzește, dacă vreți, în viața materială, trupească, așa și intuiția în viața duhovnicească. Frica lui Dumnezeu atunci naște în noi o altă frică de păcat decât cele pe care le-am descris la început, fiindcă, văzând că sunt lucruri care nu sunt în armonie cu frumusețea aceasta nespusă și absolut de nedescris, dar reala, și ca frumusețea aceasta e așa de gingașă, că o poți pierde, de nici nu știi că s-a dus, dar te trezești fără ea, te apucă o teamă de orișice nu este în armonie cu aceasta. Și “orișice-ul“ care nu este în armonie cu aceasta, acela este păcatul. Și definiția păcatului nu este pe linie morală, sau socială, sau etică, sau practică (și acolo e un adevăr, dar nu-i adevărul ultim). Definiția păcatului este pentru noi definiție vitală: este ceea ce nu e în armonie cu mireasma aceea nemaipomenită pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este păcatul! Și ne apucă o teamă de păcat. Nu o teamă bolnăvicioasă: Aoleu, să nu fac asta! Aoleu, să nu fac ailaltă! Știe sufletul că Dumnezeu este mărinimos și puternic a vindeca de păcate, dar ne apucă un lucru care devine ce numește Psalmistul: “Cu ură desăvârșită i-am urât“, adică, tot ce nu este de-al harului devine ură acum. Dar iarăși zic, nu bolnăvicioasă, ci desăvârșită. O ura în care, dacă ai iubit lumina aceasta și viața, urăști toate ale morții și ale stricăciunii cu “ură desăvârșită“.

* text din volumul de conferințe transcrise – “Cultura Duhului“ – ținute de Ieromonahul Rafail Noica, volum apărut la editura REÎNTREGIREA, Alba-Iulia

Citește alte articole despre: Rafail Noica

De la același autor

Ultimele din categorie