Despre pocăință - partea I

Am ales ca temă pentru seara aceasta pocăința, un cuvânt devenit „cenușăreasă“ în mai toate limbile, fiindcă omul, de când cu căderea lui Adam de la lumina lui Dumnezeu, continuă neîntrerupt să cadă.

Am ales ca temă pentru seara aceasta pocăința, un cuvânt devenit „cenușăreasă“ în mai toate limbile, fiindcă omul, de când cu căderea lui Adam de la lumina lui Dumnezeu, continuă neîntrerupt să cadă. Sunt două linii în istorie: una care a urcat până la Hristos, și alta de cădere de la Dumnezeu, îndepărtare de la Dumnezeu, până la căderea cea mare, apostazia de care vorbește Stântul Pavel. Când va veni, va trebui ca Dumnezeu să scurteze acele zile, fiindcă niciun trup nu se va mântui. Am putea numi aceasta dinamica căderii, care se prelungește până la punctul acela cel mai de pe urmă.
Astăzi suntem mai îndepărtați de Dumnezeu și ca oameni, și ca omenire. Trăim într-un context înstrăinat de har – limbajul modern îl numește „secularizat“, de la secol, veac, ca un cuvânt opus noțiunii de veșnicie. Dumnezeu cheamă pe om la veșnicie. Omul, în neștiința lui, se înțelenește din ce în ce mai mult în veac, adică în veacul acesta trecător, în pământul acesta despre care Hristos a spus că: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“. Noțiunea de pocăință, cuvântul „pocăință“ a devenit cenușăreasa limbii fiindcă oamenii – observ cu amărăciune, din toată viața mea și din ce m-a înconjurat – nu mai știu ce este. Și nu mai știm să trăim pocăința și de aceea am pierdut și noțiunea ei. Am redus pocăința la niște manierisme etico-morale sau, în cel mai bun caz, la o atitudine morală. Dar vreau să zic că, dacă ne reducem numai la moralitate, nici nu a început acea călătorie către veșnicia lui Dumnezeu, care în limbajul Bisericii și în înțelesul adânc al cuvântului, așa cum l-au înțeles Părinții Bisericii, se numește pocăință.
Poate că voi începe de la un cuvânt al lui Dumnezeu dat unui Prooroc, pe care îl reia un tropar din Joia Mare, din slujba pe care o cunoaștem ca „Slujba celor Douăsprezece Evanghelii“: „Două și viclene a săvârșit împotriva Mea fiul meu Israel: pre Mine, Izvorul apelor M-a lepădat și a săpat luiși fântâni sparte.“ Aici este Dumnezeu Care plânge. Pe Sine Se plânge Dumnezeu? Că Adam, că eu L-am lepădat? Are Dumnezeu Cel Atotputernic, Atotștiutor, nevoie de ceva sau de cineva ca să Se împlinească? Îi este lui Dumnezeu urât dacă e singur? Ca creștin nu am voie să mai vorbesc despre asta. Vă dați seama că întrebarea e numai retorică. Ar fi un nonsens. Dumnezeu plânge pe fiul său, Adam. Dumnezeu plânge pe tot sufletul care se cunoaște pe sine ca eu. Pe mine mă plânge Dumnezeu. A lepădat Adam Izvorul apelor și s a făcut luiși fântână, fântână spartă, care nu poată să țină apele. Până când, Adame? Până când vei muri de sete, nădăjduind în deznădejde, în loc să nădăjduiești în Cel ce te-a făcut, Care plânge, în cuvintele lui Hristos către poporul israelit din vremea aceea, către Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, care omori proorocii, cum aș fi voit să adun pe fiii tăi cum găina își adună puii sub aripi! Dar nu ai voit!“ Și Dumnezeu plânge. Plânge pe Adam.
Dumnezeu, dacă nu pe El Se plânge, ci plânge încăpățânarea, îndărătnicia omului, apoi putem înțelege că Dumnezeu se căiește pentru răutățile omului. Și cuvântul acesta îl iau din Scriptură. Nu-mi amintesc în care dintre Scripturi este scris că Dumnezeu Se căiește de răutățile noastre, și acesta este un cuvânt care ar trebui păstrat, fiindcă pocăința adevărată este intrarea omului în căința lui Dumnezeu. Dumnezeu, Care vrea să sălășluiască în om, despre Care este spus că odihnește întru sfinți, și sfinți ne-a gândit pe toți; Dumnezeu plânge pentru îndărătnicia mortală a omului. Până unde? Plânge până căința lui Dumnezeu ajunge la Pogorârea Lui în neamul nostru.
Praznicul pe care îl așteptăm, Crăciunul, este întruparea Celui mai înainte de veci, ca să fie om, ca să poată vorbi omului față către față, fără să-l sperie, ca Blândul Păstor, ca să-l aducă pe om înapoi la înțelegerea chipului celui dintâi în care Dumnezeu a făcut pe om, chip care este Însuși chipul lui Dumnezeu. Ca și noi, însuflețiți de frumusețea acelui prim chip, să începem cu dumnezeiască insuflare acea călătorie către asemănarea cu Dumnezeu. Chipul îl avem în noi, dar asemănarea cu Dumnezeu unde este? Această călătorie, această lucrarea a omului în care se înfăptuiește asemănarea cu Dumnezeu, care prin lucrarea harului poate duce până la totala identitate a omului cu Dumnezeu, se numește pocăință.

Citește alte articole despre: Pă­rin­tele Rafail Noica, despre pocăință

De la același autor

Ultimele din categorie