Despre smerenie şi umilinţă, cu Părintele Arsenie Papacioc

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc.

00:01 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, nu este lucru mic şi nu este puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine. Aceasta a fost tendinţa dintotdeauna, atunci când ajungi la o conştiinţă a rostului tău în creaţie, adică răspundem de rolul nostru în creaţie. Vă daţi seama! Vedeţi omul altfel, spre deosebire de puterile cereşti. Vreau să vă spun un adevăr pe care îl trăim cu picioarele noastre pe pământ: această placă de pământ pe care călcăm nu zice nimic. De fapt, de aici vine şi numele de „umilitius”, pentru că îşi are rădăcinile de la „humus, humulis”, care înseamnă umăr şi aşa avem denumirea de umilinţă. Trebuie să fim ca pământul: îl călcăm, îl jucăm, dar tace. Deci, aceasta ar trebuie să fie şi intenţia noastră. Nu este de ajuns să răspunzi într-un cuvânt la întrebarea pe care aţi pus-o. Aş răspunde aşa: intenţia este să fac mereu ceea ce mântuieşte. Dar nu aţi venit aici să citiţi, sau să aflaţi, lucrul acesta pe care îl ştiţi deja. A fost aici şi Preasfinţitul de la Alba Iulia şi a adus aici şi studenţi de la Facultatea de Teologie, ca să le vorbesc. Pe Preasfinţitul îl cunosc de zeci de ani, pentru că ne-am ajutat reciproc atunci când era şi el student. Şi le-am spus aşa: „Aţi venit să vorbim cu siguranţă ceva în legătură cu mântuirea, dar aş vrea să-mi spuneţi dacă există cineva dintre voi, care să nu ştie cum se mântuieşte. Deci nu există”.

02:16 –Vedeţi, există această, să zic, pe de o parte goană, sau curiozitate după noutăţi de prezentare frumoasă, dar viaţa este o comoară nu prin ceea ce nălucesc visele, ci prin ceea ce oferă palpabil. Aceasta este comoara, nu ceea ce visezi să ai. Nu am fost curios şi nici nu vă recomand să vi se arate semne, să vi se dea un semn. Să nu înţelegeţi că, aş vrea să-mi dea Dumnezeu un semn. Acesta este un lucru specific celui care nu crede, sau omului care nu vrea să lupte şi nu vrea să fie erou, ci vrea să rămâna, aşa, în mediocritate. Spune Mitropolitul Bartolomeu Anania într-un loc că: „Urât este un poet leneş, deci şi o poezie leneşă şi deasemenea, mediocritatea”. De cele mai multe ori te mulţumeşti numai cu atât: că trăieşti sigur în „burtică” şi nu mai trăieşti din idealuri în jertfire. Dar, vă spun: ceea ce este caracteristic învăţăturii creştine este jertfa. Dacă nu ştii să apreciezi Crucea, nu eşti omul lui Hristos. Şi adică, mai bine zis, eşti mai slab, nici al diavolului nu poţi să fii. Adică, nu eşti al nimănui şi aceasta este o jignire la adresa acestui om, care este valoarea valorilor în creaţia lui Dumnezeu. Dar, haideţi să lăsăm acestea la o parte.

04:26 – Interlocutor: -Părinte, chiar voiam să vă spun: era un citat al unui părinte Antipa Dinescu, care spunea aşa: „Cei care neglijează pe Dumnezeu sunt mai răi decât necredincioşii”. Chiar aşa este?

04:36 – Pr. Arsenie: -Da. Este exact ceea ce am spus deja. Aşa este, pentru că există fierbinte şi rece, dar să fii căldicel este primejdios. Nu vrei să fii nici aşa, nici aşa, sau vrei să te mângâi cu aceea că, eşti credincios, dar aşa, în felul tău. Nu. Ori fierbinte, ori rece, pentru că cel rece îşi va da seama, mai repede, că totuşi este într-un sentiment de răspundere, pe undeva, psihologic privind lucrurile şi îşi poate reveni. Dar, cel căldicel, care nu este nici colo şi nici dincolo şi are un fel de Dumnezeu al lui, acela este în foarte mare primejdie, pentru că se mulţumeşte doar cu ceea ce are. Chiar Evanghelia de azi spunea: „Şi cel care nu are, i se va lua şi ceea ce crede că are şi se va da la cel care are”. Aşa este.

05:37 – Interlocutor: -Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim spunea, în legătură cu rugăciunea că: „Cine se roagă şi nu îşi simte inima, acela nu se roagă”. În ce fel ne putem simţi inima în rugăciune?

05:45 – Pr. Arsenie: -Şi eu zic la fel. Pentru că, ne întrebăm: „De ce să ne rugăm? Ne rugăm pentru că a spus bunica, sau chiar un duhovnic, chiar cu barba mai mare?”. Şi eu vă întreb: „De ce să nu trăim momentul? Şi astfel ne vine şi dorinţa de a ne ruga”. Pentru că altfel, nu îl trăim cum trebuie. Dar acum avem o discuţie cu aspecte de plasticitate. Un călugăr împingea de o usă, iar din sens invers împingea diavolul. Şi diavolul era mai tare, dar călugărul zicea rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar diavolul împingea mai tare, şi-l biruia şi când a văzut că îl biruie, a zis şi mai cu foc călugărul: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Şi atunci a venit Iisus: „Doamne, Te-am chemat”, zice. „Da. Am venit atunci când m-ai chemat cu adevărat”. Până atunci nu-l chemase cu adevărat şi de aceea îl biruia diavolul, profita de faptul că nu era un erou, ci era un falsificator al marilor daruri. Dragii mei, feriţi-vă cu orice preţ, de a rămâne în mediocritate, adică, într-un fel de a te numi creştin, dar numai cu ceea ce faci. Creştinul adevărat trebuie să facă ceea ce trebuie. Pentru că spune latinul: „Non multa sed multum”, adică „nu multe, ci mult”. Ceea ce faci trebuie să fie mult mai apăsat, pentru că, nu ne interesează cantitatea lucrurilor, ci ne interesează apăsarea noastră pe adevăr, că altfel nici nu te ajută Dumnezeu. Pentru că, există numai şi numai eroism în ceea ce a făcut Dumnezeu în om. În Împărăţia Cerurilor, nu există milogi. Se ştie foarte mult şi s-a înrădăcinat faptul că, Dumnezeu este milostiv, dar aici nu se pune aşa problema.

07:38 –Nu avem cuvinte să arătăm cât de milostiv este Dumnezeu şi cât de mult ne iubeşte, dar ne vrea „oameni de cruce”. Aţi văzut exemplul dat de Mântuitorul Iisus Hristos, Care a făcut atât de multe şi de mari minuni, de-ţi stă mintea în loc: învia, vindeca pe toţi cei pe care îi atingea, ştiţi aceste lucruri. Dar, nu şi-a îndeplinit misiunea prin aceste lucruri, ci, prin acestea, doar şi-a făcut cunoscută învăţătura şi într-un fel, dumnezeirea. Doar mântuirea lumii a fost scopul principal pentru care S-a întrupat, acţiune care a culminat cu Golgota şi Crucea. Şi spune El aceste cuvinte: „Cu atâta dor doresc să ajung la Cruce”. Acum, vă voi spune unele aspecte: nu se poate fără Cruce, ea fiind cel mai iubit lucru al pământului, pentru că, aş putea spune cu îndrăzneală că, suferinţele sunt daruri de la Dumnezeu, deoarece te pun în situaţia de a te gândi, te pun în situaţia de Cruce şi nu se sperie un duşman mai mult, decât de omul care ştie să jertfească. Un împărat a fost asediat de către un alt împărat şi acesta nemaiavând ce face, cum să se mai apere, s-a suit deasupra cetăţii şi a luat cu el pe unicul lui fiu şi l-a înjunghiat zicând: „Dacă eu am fost în stare să-mi înjunghii propriul meu fiu, vă daţi seama ce voi face eu cu voi?”. Şi cel care-l asedia s-a speriat şi a plecat.

09:16 –Aţi văzut, că nimic nu se poate fără jertfă? Acum, această comparaţie o putem face cu Hristos, unicul Fiul al lui Dumnezeu, Care S-a jerfit pentru noi. Abia când S-a răstignit, abia atunci Şi-a împlinit misiunea. Atunci când Mântuitorul Hristos era pe Cruce, se spune că se văita Satana. Satana înainte, mergea, cerceta, considera, dar avea o oarecare putere, nu ştia sigur, nu se preciza sigur, dacă Acesta este Fiul lui Dumnezeu, pentru că a vorbit ceva de spre aceste lucruri Sfânta Scriptură. Dar diavolii, nu erau neutralizaţi, sau distruşi, ci acest lucru s-a întâmplat numai după Răstignire. Deci, orice jertfă, să ştiţi că, trebuie să o faceţi conştient, să o faceţi cu drag, pentru că acesta este drumul înduhovnicirii tale şi al mântuirii tale. Dar, vreau să mai completez un lucru, pe care poate nu înţelegeţi şi de aceea aveţi libertatea să mă întrebaţi, până când veţi înţelege: această jertfă, ca să fie deplină şi extraordinară, încununată şi cu succes, trebuie să fie însoţită şi de multă umilinţă. Valoarea jertfei constă şi în aceea dacă te şi umileşti. Aici a stat, de fapt şi valoarea jertfei Mântuitorului Hristos, că S-a umilit pe Sine. Era atâta gol în faţa mamei Lui, scuipat, lovit şi batjocorit. Vă daţi seama, dacă şi umilinţa şi-a făcut loc şi bineînţeles, nedescurajarea, atunci jertfa ta este de valoare divină şi zic: „Ferice de tine” şi pot spune „şi de neamul tău”.

10:57 – Interlocutor: -Părinte, este un cuvânt în Sfânta Evanghelie, care spune: „Mai mare dragoste ca aceasta nu este, ca să-şi pună cineva viaţa pentru prietenul său.

11:04 – Pr. Arsenie: -Aşa este. Pentru că, noi nu suntem creaţi numai pentru noi înşine. Trebuie neapărat să înţelegeţi acest aspect, pentru că este menţionat în Sfânta Scriptură. Nu suntem născuţi numai pentru noi înşine, ci pentru întreaga creaţie. De aceea v-am spus că, noi suntem răspunzători pentru tot ceea ce este în întreaga creaţie. Suntem născuţi şi pentru celălalt şi cu cât trăieşti mai mult pe celălalt, cu atât mai mult eşti mai aproape de mântuire. Chiar acest lucru spuneam: este un milog, este un cerşetor, te surprinde să nu ai, dar ia-l şi pe el în considerare. Dumnezeu a făcut ca să-l vezi, ca să te ajute pe tine la mântuire. Deci noi trăim şi ne mântuim, mântuind pe alţii. Mântuind pe alţii, te mântuieşti pe tine şi atunci, noi semănăm cu Hristos şi mai mult decât atât, preţuim atât cât preţuieşte Hristos, atunci când ne dăm viaţa pentru celălalt. Mai mult de atât, ce poţi să faci? Pentru că, acesta este de fapt botezul sângelui, cel mai mare botez al jertfei tale. Deci, trebuie să ştie toată lumea că, tu, dacă ai văzut un om, Dumnezeu a vrut să-l vezi şi oricum ar fi acel om, rău, sau cum ar fi el, tu să ştii că ai răspundere în faţa lui Dumnezeu, că nu l-ai văzut din întâmplare, ci l-ai văzut ca tu să-l ajuţi cu ceva, sau cel puţin să te rogi pentru el şi respectiv, el pentru tine. Dacă vreţi să trăiţi şi să ajutaţi întreaga lume, care se plânge în momente istorice ca acestea, iubiţi pe toată lumea. Pune-te la punct cu gândul că, dacă ar fi aici unul, sau altul dintre oameni, l-aş înţelege. Da, cu iubire. De ce fără iubire? Chiar dacă i-ai dat ceva cu considerente nu mai puţin importante decât iubirea, tot este o plată, că l-ai săturat. Bunăoară, avem exemplul lui Petru vameşul, care a dat o vucată de pâine, dar a dat-o cu necaz, că a copiat. Aţi văzut că, de fapt, aceea l-a salvat. A dat şi a fost recunoscut de săraci că este de la Petru vameşul şi s-au rugat ca să-l mântuiască Dumnezeu şi pe el. Dar, înainte de aceasta, au spus, să nu se mântuiască, dacă nu le dă la săraci câte ceva.

13:42 – Interlocutor: -Părinte, aţi vorbit despre umilinţă, dar există vreun moment în care ar trebui să ne afirmăm pe noi înşine?

13:49 – Pr. Arsenie: -Nu ne putem afirma pe noi înşine, ci ne afirmă faptele noastre, vrând, nevrând, asta este. Cum să vorbesc eu despre mine? Pentru că, vă spun sincer: am dimensiune omenească, mănânc la fel, dorm la fel, ca oricare om. Cum pot să spun eu despre mine, că sunt în vreun fel? Atunci când te bagă în groapă şi tu eşti undeva unde te vezi şi te duce în pământ, atunci cel mai important lucru este să spui: „Ce bine este dacă îmi lăsa ceva din mine afară. Dacă am fi ştiut să jertfesc, ori învăţătură, ori pâine, sau altceva! Ai atâta putrere de ajutor prin rugăciune. Dragii mei, Dumnezeu te aşteaptă pe tine care te-a deşteptat, care te-a sensibilizat să înţelegi aceste lucruri. De aceea ţie îţi cere mai mult. Că Se spune: „Celui care i se dă mult, mult i se va cere”. Şi să devii, aşa cum vă spuneam de atâtea ori, un fel de amplasament de tun. Tunul dacă nu are amplasament, face recul şi te aruncă prin tragere, pentru că, procesul este invers celui al glonţului, care se duce înainte şi reculul înapoi. Şi atunci se face un amplasament, de forma tunului, în pământ, ca să aibă reculul acesta în pământ. Aşa şi tu: eşti un amplasament şi cu tunul trage Dumnezeu, dar trebuie să te faci amplasament. Eu vă spun drept, nu freau doar să vorbim aici, ci vreau ca să nu stăm ca bulgărele, ci să începem să facem ceva. Şi acum se pune problema: „Ce altceva trebuie să mai ştiţi, decât să începeţi? Nimic, ci doar începeţi încet, încet.

15:46 –Am spovedit odată pe cineva care era mare de tot, cel mai mare din ţară. Eu eram la o biserică şi acolo unde am stat de vorbă cu această personalitate, preotul paroh era şi profesor la Teologie. Şi mă întreabă odată acolo, în prezenţa a mai multor persoane, un lucru aşa, ca de şcoală primară: „Ce să facem? Cum să ne înbisericim?”. Şi i-am spus că este uşor. Dacă întrebi aşa, îţi răspund la fel: „Cu primii paşi. Faci un pas şi dacă nu poţi să mergi, te sprijini de ceva, sau rogi pe cineva să te ţină”. Pentru că se observă şi la copii dorinţa de a pleca de pe loc, de a merge. Este primul lucru pe care îl face. Am văzut odată un miel, abia născut, care s-a ridicat cu greu şi a început îndată să sară. Se vedea dorinţa lui de a se afirma, de a face ceva, de a fi. Nu este deloc salvator, nu este deloc liniştitor, dacă ştii o serie de lucruri şi nu le faci, nu le pui în aplicare. Un părinte spune aşa: „Cine ştie că există veşnicie şi nu ia nici o măsură, merită închis în casă de nebuni”. Este destul de plastic, dar are foarte mare dreptate. Ce veţi spune dumneavoastră intelectualii la judecată? Eu vă preţuiesc mult nu doar pentru că sunteţi „în mişcare” şi aveţi un scop frumos, de moralizare, de încreştinare, dar chiar luaţi parte şi la evenimente politice de istorie şi altele asemenea. Bineînţeles că, aici v-am sfătuit cu tancul şi cu măsură, pentru că diavolii cei mai tari nu sunt la voi, ci sunt prin alte părţi şi de aceea spun: să nu stăm pe loc.

17:53 –Faceţi ceva, pentru că, dacă vrei şi începi, te ajută şi harul lui Dumnezeu, absolut fără de care nu există mântuire. Şi acest har nu vine decât dacă tu eşti pe poziţie smerită. Şi smerenia nu este un rezultat al faptelor şi nevoinţelor tale, ci tot un dar de la Dumnezeu, dar pe fondul unei mişcări, a unei trăiri interioare înalte. Pentru că, fără el nu se poate face nimic. Iar noi suntem acel vas care, fără discuţie, trebuie să împlinim ceea ce ne este dat. Dumnezeu nu este nedrept, ci ne-a dat destul, ne-a înzestrat cu multe, ca noi să putem să ne mântuim. De ce nu te rogi în inima ta, în anumite împrejurări? De ce ai înclinat mai mult a împlini o faptă, zici tu, a fi din fire, pentru că „nu am ce să-i fac”? Nu este adevărat. Ce fire? Firea îţi este dată să o stăpâneşti, să o aduci în legalitate, nu să îţi baţi joc de fiinţa ta, că aşa este firea. Uitaţi, mie îmi spun foarte mulţi: „Nu pot părinte, să fac un anumit lucru”. Nu există în limbajul fiinţei omeneşti, ca să nu zic în limbajul Sfintei Scripturi, expresia „nu se poate”. Mai ales că, Dumnezeu nu îţi cere deodată tot. Îţi cere mult, dar la nivelul întregii vieţi. Dar acolo unde te găseşti astăzi, ai grijă să fii pe drum. Că eşti la cap, sau altundeva, dar să fii pe drum şi tu vei constata cu bucurie că eşti cu adevărat pe drumul cel bun şi că se poate ajunge. Aceasta ar putea fi o descoperire, pe care ţi-o dă Dumnezeu, atunci când eşti pe drumul cel bun. Sigur că şi eu mă găsesc tot aşa la capătul lucrurilor, dar cu toată fiinţa vă spun că: am văzut că se poate ajunge, pentru că te ajută harul lui Dumnezeu cu condiţia să fii pe drum.

19:48 –Poate vă surprinde faptul că, la un moment dat, nu eşti pe drum. Vă spun că: răspundeţi în faţa lui Dumnezeu, dacă veniţi la cuvânt, la trăirile şi la experienţele unei vârste şi numai atât, a fost frumos şi doar atât. Veţi răspunde şi toţi vom răspunde. Eu răspund dacă vă spun ceva fără acoperire şi dumneavoastră, mai ales, răspundeţi şi pentru oboseala unui om de optzeci şi şapte de ani, care nu contează foarte mult. Că tot eu am spus şi veţi zice şi voi toţi: „Nu mai există bătrâneţe, ci numai tinereţe şi nu mai există cădere, ci numai ridicare”. Vedeţi? Trebuie să trăieşti, fiind pe drumul cel adevărat, trebuie să fii un om doritor, virtuos, doritor să te împlineşti şi vei ajunge să spui: „Nu mai există să te ridici, pentru că eşti permanent în ridicare şi pentru că, la intenţia aceasta extrem de bună a ta, te ajută şi harul lui Dumnezeu.

20:56 – Interlocutor: -Părinte, câteodată ne dăm seama că facem un anumit păcat, de exemplu judecata, dar nu ne putem opri din el. Ce să facem?

21:02 – Pr. Arsenie: -Aşa este. Este exact ceea ce spuneam: nu există „nu se poate”.

21:06 – Interlocutor: -Dar, concret, ce pot să fac?

21:09 – Pr. Arsenie: -Îl ştiu şi nu mai fac acest lucru. Ce, nu ştii că vei muri? Pune-ţi problema că vei muri. Dacă nu-ţi pui problema aceasta, mergi mai departe dintr-o inerţie negativă. Te opreşti, pentru că, în momentul în care nu te opreşti, vine moartea. Vreau să vă spun o întâmplare: Eu sunt crescut la ţară şi-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest lucru, că acolo am văzut natura, cel puţin până ne-au dat pe la şcoli. Şi acolo, când se treiera grâul era un motor, care pleca cu o sârmă destul de groasă şi venea cu paiele strănse şi la coborâre pailele veneau roată şi una se ducea şi una venea, care lăsa ce adusese. Noi, copii fiind, ne agăţam de aceasta care venea. Ne ridicam până pe la vreo doi, sau trei metri, apoi ne dădeam drumul. Dar mie mi-a fost frică să îmi dau drumul la doi metri, la trei metri şi mai mult şi m-a ridicat până sus. Şi trecea sârma aceea prin mâna mea şi urma să mă omoare. Şi am zis: „Decât să mor, mai bine îmi dau drumul de aici” şi aşa am şi făcut. Dumnezeu a vrut să se întâmple acest lucru, ca să pot să vi-l povestesc, că era gata gata să mor. Şi să vedeţi: am căzut pe paie, nu am păţit nimic, că eram tânăr, săream şi fugeam.

22:23 –Dacă îţi pui problema că, „am să mor”, dar decât să stau cu ţigara în gură, sau în fum de ţigară, sau într-o beţie vinovată în tot felul, fără rost, tânăr, inteligent, cu pretenţii, chiar mai mult se pun şi o serie de probleme legate de familie, mai bine aleg drumul cel bun. Dacă vrei să stai în aceste lucruri care grăbesc moartea, atunci stai. Pentru că, este enorm de mare greşeală să ceri dreptul la viaţă şi să nu ai această diplomă a eroismului în tine. Dacă aţi şti, ce putere aveţi, v-aş ţine la toţi sfat în genunchi! Eu, la vârsta mea, vă rog să mă credeţi că aş fi foarte bucuros să-mi zică cineva moşule, dar nu-mi zice nimeni. Acum am ceva probleme de sănătate şi nu mai pot vorbi normal, chiar aşa de bine. Şi m-a telefonat o maică din Grecia, dar ea nu ştia ce am păţit eu şi m-a întrebat: „Dar de ce vorbiţi ca um moş, aşa?” şi aşa m-am bucurat. Şi i.am spus: „Îţi spun când voi veni acolo, în ţară, acolo îţi voi explica, pentru că nu pot spune prin telefon ce am păţit”. Vedeţi că, nu există bătrâneţe, din momentul în care există adevărul, care te stăpâneşte şi bineînţeles, adevărul mântuitor. Ce ziceţi? Dacă tu semeni cu Dumnezeu, cu Hristos, Dumnezeu nu ne vede ca pe o serie de sclavi, ci ca pe nişte prieteni ai lui Hristos şi aşa şi suntem. Suntem restauraţi. El nu a venit să anihileze neamul omenesc, ci să-l transfigureze şi tu te afli printre aceştia, având aripi grozave. Te-ai putea compara cu puterile de sus: Tronurile, Heruvimii, Serafimii, Stăpâniile, Domniile, Puterile, Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii. Ei nu au decât grozav de marea lor ascultare, dar la nivelul numelui lor. Însă, noi ne putem ridica până la Dumnezeu.

24:32 –Este un părinte Paisie, care scrie o carte, mi-e foarte drag de el, foarte mult şi că seamănă cu mine. Şi au fost nişte americani la el, că mai păţim şi astfel de lucruri, vin fel de fel de filosofi şi fel de fel de oameni şi i-a întrebat părintele: „Ce aţi făcut voi americanii?”. „Am mers pe Lună”, au răspuns. „Şi cât v-a costat?”. „Răuri de dolari”. „Eu vă spun că pot să mă duc la Dumnezeu”, adică se referea la o trăire înaltă. Pentru că zice Kant: „Două lucruri sunt mai presus de minte: Cerul de deasupra capului şi legea morală din mine”. Bine, dar dumneavoastră ştiţi că un creştin smerit poate mişca astrele? Poate pune mâna pe stele? Nu doar le filosofează, ca un filosof. Este puterea lui Hristos în el. Nu vedeţi dumneavoastră, că şi mai multe decât acestea veţi face? Pentru că este scris acest lucru.

25:40 – Interlocutor: -Acest părinte Paisie, spunea aşa: „Trebuie să-L respirăm pe Dumnezeu aşa cum respirăm aerul”.

25:45 – Pr. Arsenie: -Şigur că da. Aşa este. Dacă aerul este atât de necesar pentru viaţă, tot la fel zic şi eu: tot aşa este necesar să fie şi Dumnezeu în noi şi aici trebuie să ajungem. Dar, prin tot ce spunem, să fim mereu respirând pe Dumnezeu. Cu diavolul, adică cu duşmanul, nu se stă de vorbă. Aceasta este o greşeală de tact. Cum să stai de vorbă cu el? Lui îi convine dialogul. Zice şi el ceva, îţi cunoaşte glasul, încearcă să intre şi te înşeală. Eva a căzut nu din lipsă de credinţă, ci prin dialog. Poate sunteţi curioşi de aceasta. Când diavolul i-a prezentat mărul, ea a spus: „Nu! Pentru că a spus Dumnezeu că vom muri, dacă vom mânca”. Dar spun: doar dacă numai gândim, cu moarte vom fi pedepsiţi, dar aceasta nu a spus-o Dumnezeu. Auziţi cât era de tare în credinţă. Diavolul şi-a schimbat tactica şi a zis: „Da, aşa e, dar nu vezi ce frunos este la culoare?”. Aceasta era pofta ochilor. „Să vezi ce bun este la gust!” - pofta trupului. „Şi dacă mâncaţi, căpătaţi puteri ca să vedeţi binele şi răul”. Şi aşa cu dialogul a biruit-o. Deci, nu dialogăm cu diavolul, nu avem cum.

27:03 –Cu duşmanul nu se stă de vorbă, ci numai cu Hristos. Dacă eşti atacat, zici rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Nu vă daţi seama, cum fuge diavolul de puterea numelui lui Hristos! Şi acesta, adică numele Lui, aduce harul divin. Sigur că, veţi fi şi vom fi ispitiţi, fără discuţie, în tot felul, dar nu trebuie să vă temeţi, pentru că aţi intrat într-o neputinţă oarecare, fie sufletească şi mai ales trupească. Nu este nimic. Te ridici şi faci ce este bineplăcut Lui Dumnezeu, pentru că El te înţelege, aşa cum mama îşi înţelege copilul, care a vrut să traverseze şi el camera şi a căzut. Atunci îl sărută în tot felul şi peste tot de bucurie, că a căzut fără să moară. Dragii mei, ar putea zice Mântuitorul Hristos: „Ce altceva doresc, decât focul pe care L-am aprins, să-l aprindeţi şi voi, focul care L-am aruncat în lume”. Să aprinzi acest foc în tine şi atunci când sunteţi aprinşi şi dacă doriţi să vă mântuiţi, sunteţi aprinşi de dor pentru Hristos. Atunci aţi înţelege ceea ce a spus: „Tu, omule, eşti o lume întreagă”. Nu ştiţi cât folos aduceţi lumii prin îndreptarea voastră, care poate fi foarte tainică şi aşa şi este. Pentru că, este lucrarea lui Dumnezeu, Care vede tot şi prin tine, exact aşa cum sunt Sfinţii, care apără creştinătatea şi toată creaţia lui Dumnezeu. Şi nu există Sfânt mai mare, sau mai mic. Aceasta este o greşeală. Toţi Sfinţii sunt egali şi una la Dumnezeu, la oricine v-aţi ruga. Acum vă spu: ar fi păcat să ne obosim şi să vă obosiţi degeaba, fără să faceţi ceva din cele spuse aici. Că v-aţi sculat din noapte, aţi plecat cu acest gând, v-aţi adunat, aţi provocat întâlnirea şi să plecaţi fără cuvinte de folos, ar fi mare păcat.

29:27 – Interlocutor: -În legătură cu tinereţea, spunea cineva, chiar Preafericitul cred că, tinereţea este mai greu de dus decât bătrâneţea. Cum vedeţi această problemă?

29:37 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, dacă vreţi să discutăm, aşa, despre spusele unuia şi despre valorile acestea de care vorbiţi, chiar de le-am spune şi invers, tot avem ceva de spus. Veţi spune că: „Bătrâneţea ştie mai mult”. Este adevărat. Pentru că este mai multă răspundere. Dar, la tinereţe, mai ales, este mai uşor la deal, decât la vale. La tinereţe, la deal urci cu nădejdea că ajungi undeva, care are relaţie cu veşnicia, dar la vale aluneci imediat. Mă iertaţi că vă spun: aici la noi, au fost o perioadă de timp ghizi pentru monumente istorice şi mai mult maici şi m-au chemat pentru un cuvânt acolo, printre turişti, că ziceau că: „Prea ne-am axat pe istorie şi să mai vină părintele să ne mai ţină câte un cuvânt de folos”. Am primit cu bucurie, dar au terminat şaisprezece casete. Vai de mine! La un moment dat, cineva m-a întrebat: „Ce facem? Şase şi cu zece fac şaisprezece”, că atâtea casete erau pe masă. Şi am spus: „Vom zice că a început monahismul să se modernizeze. Acestora le facem sicriele cele mai luxoase, îi asigurăm că putrezesc şi când vor merge acolo sus se va zice: Nu avem loc pentru cei moderni, ci numai pentru cei smeriţi, voi modernii mergeţi mai la vale. Vameşii vă duc fără plată, că vă au la mână şi acolo veţi vedea un foc nestins şi veţi auzi cea mai grozavă simfonie a ţipetelor”. Aceasta nu este valabilă doar pentru monahi, ci pentru oricine. Nu vedeţi acum? Fiecare luptă cu crucile vieţii lui, cu ani de închisoare şi pustii, potrivit nevoinţelor fiecăruia.

31:37 –Numeni nu a văzut un lup acolo, la câţiva metri de tine, rânjind şi să simţi că nu ai nici o ieşire, nici măcar să te dai după copac, că trece ursul şi să nu te vadă. Adică, starea aceasta de încordare extraordinară era prezentă. Trebuia să ştii să vorbeşti cu pădurea, să ştii să te înfrăţeşti cu ea şi să vezi în copacul acela gros, pe cel mai mare apărător al tău. Printr-o tăcere înspăimântătoare, pe care o are, tu să ştii să vorbeşti cu el. Vedeţi că, uneori, la această stare de lucruri şi de trăire vine un fel de diavol, dintr-o parte, sau din alta, ca să stingă toate aceste lucruri. Nu trebuie şi nu v-aş dori vreodată să se întâmple acest lucru. Vorba lui Eminescu: „Eu nu ţi-aş dori vreodată/Să ajungeţi să mă cunoşti”, zice Mircea lui Baiazid, „Nici ca Dunărea să-nece/Spumegând a tale oşti”. Adică, vrea să spună: „Nu aş vrea să vă văd suferind”. Este de neîngăduit să auziţi acest cuvânt şi să nu trăiţi momentele acelea. Şi în legătură cu ce aţi spus, un lucru foarte vinovat: „Ce să fac, că nu pot?”. Dragii mei, nu există nu pot. Nu există, dar să puneţi problema aşa, ca şi tactică: „Dacă nu fac acest lucru, voi muri”. Şi ce ziceţi dumneavoastră, că mai puteţi să trăiţi cel puţin un ceas, când ajungeţi la patul morţii? Eu v-am spus de atâtea ori că, am stat la căpătâiul multor muribunzi în viaţa mea şi toţi doreau să mai trăiască măcar o zi. Nu puteau să vadă diavolii care veneau acolo. Chiar eram lângă o fată şi lângă o bătrână, atunci când au murit şi chiar vedeau diavoli, că acolo apar toate lucrurile grozave pe care omul nu le poate vedea şi să mai trăiască. Şi omul este nepregătit în ceasul morţi. În ce constă pregătirea? Uitaţi, în aceste lucruri: să mă smulg dintr-o împătimire, sau dintr-un păcat. Nu este destul dacă ai fost nehotărât în viaţă, împlinind o faptă bună. Ai zis: „Fac. Fac” şi nu ai făcut. Atunci eşti vinovat.

33:43 – Interlocutor: -Părinte, cum putem să ne pocăim pentru păcate?

33:45 – Pr. Arsenie: -Cu „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Merg la biserică. Smulg din mine păcatele. Am atâţia bănuţi, dar dau din ei şi la săraci, chiar şi o haină şi un pulover. Îmi fac mereu socoteală: „Dar eu, cu ce să mă îmbrac? Eu cu ce să mă încalţ?”. Ai dreptate. Dar, cel puţin, să te gândeşti şi la acela, fă ceva, dă-i cel puţin o bucată de pânză, să aibă cu ce se acoperi. Aceasta înseamnă grija pentru celălalt şi este ceea ce eu vreau să înţelegeţi. Aceasta este marea lipsă a noastră, neştiind că săracii sunt mari la Dumnezeu. Sfânta Filofteia nu a făcut nimic altceva, ci era o fetiţă, care dădea milostenie. Pentru că „mila este toată Sfânta Scriptură”, zice şi vlahuţă acest lucru. Vă zic de Vlahuţă, pentru că am apucat să-i cunosc familia.

34:39 – Interlocutor: -Vlahuţă era credincios?

34:42 – Pr. Arsenie: -Păi, el a spus: „Mila este toată Sfânta Scriptură”. Cât a fost de credincios, nu ştiu, dar mai întâi de toate, să ştiţi că, poezia este o proorocie, ca şi arta în general şi nu putem să o dispreţuim. Proorocii sunt aceia care dau sensuri noi, sau te pun în situaţia să gândeşti, să creezi, dar să nu ieşim prea mult în lucruri care, de fapt, ar putea să ne depăşească. Dacă aţi şti, cât de simplu putem să ajungem în Împărăţia lui Dumnezeu! Nu mai fac acest lucru, că nu este bine. De ce poţi să faci rău şi nu poţi să faci bine? Nu te opreşte nimeni să mănânci cozonac, să bei două, trei pahare de vin. Dar, nu ziceţi niciunul dintre voi: „Dacă este  cineva la poarta mea?”. La bogatul nemilostiv ela Lazăr, care stătea acolo şi el săracul, stătea la poartă şi câinii îi lingeau rănile şi nu-i dădea nimeni o fărâmitură din tot ceea ce găteau acolo. Ce pagubă era, că doar erau fărâmituri? Dar Mântuitorul Hristos, zicând acestea, a vrut să înţelegeţi că, nepăsarea aceasta faţă de altul este miezul înţelegerii acestei parabole, grija cât de cât a altuia, să-l duci şi pe el la braţ.

36:05 –Eu eram, odată, în Bucureşti şi nu aveam bani de maşină, de tramvai, cum era pe atunci. Să ştiţi că eu am apucat şi tramvai cu cai. Pe „Popa Tatu” a fost ultimul. Şi pe trotuar era un sărac, pe care l-am văzut de departe şi nu avea picioare. M-a văzut şi el pe mine. Şi se pregătea să-i dau ceva şi probabil zicea: „Părintele sigur că o să-mi umple sacoşa”. Dar eu nu aveam bani, nici măcar de tramvai. Şi mă pregăteam acum, ce să-i zic, cum să fac. Şi am ajuns la el şi i-am spus direct: „Dragul meu, ţi-aş da picioarele mele şi cum acest lucru nu se poate, uite: îţi dau o mână caldă că altceva nu am la mine să-ţi dau, că nu am nici măcar bani de tramvai”. Şi el a zis: „Părinte, aşa ceva nu mi-a dat nimeni niciodată”. Aţi văzut? Luaţi-i şi pe ei în considerare. Nu treceţi cu vederea aşa, nu-l priviţi aşa cu dispreţ, că tu ai şi el nu. Opreşte-te puţin. Nu poţi, că eşti în mişcare, eşti într-o maşină, dar zi aşa: „Doamne, miluieşte-l”. Grija ta pentru celălalt este importantă. Dacă acela este mama ta, sau copilul, tău sau tatăl tău, acolo, tu nu poţi să-l ajuţi, dar, cel puţin, ai posibilitatea să-L rogi pe Dumnezeu ca să-l ajute. Este considerată o milostenie foarte apreciată de către Dumnezeu, această grijă a ta pentru celălalt.

37:27 –Această lipsă de grijă pentru celălalt, caracterizează în momentul acesta istoric, toată lumea. Şi să ştiţi că, se vede mai mult la tineret, o mişcare de acesta verticală şi sunt în ceartă cu părinţii şi îmi spun fetele: „Da părinte, să nu mă vadă, că zice că m-am pocăit”. Adică, încearcă să facă şi ea ceva, să-şi facă cruce, să se roage, să se ducă la biserică şi nu face nimic altceva. „S-a pocăit”. Şi noi, cei mai în vârstă şi voi, împreună avem o misiune mai delicată şi fără discuţie, o iau aşa ca pe o poruncă, pentru că s-a trăit cincizeci de ani în ateism şi părinţii fetelor de care vă spuneam, au fost sub comunism şi se vede că au fost destul de mult influienţaţi. Dar, uitaţi cum se mişcă tinerii aceştia, săracii, cum cer pe furiş ajutor ce să facă, ca până la urmă se va  ajunge la aceasta: „Dacă jertfeşti, este chiar pentru Hristos”, aşa cum a spus şi Sfânta Filofteia. O bătea mama sa vitregă în tot felul, dar ea nu se lăsa, ci dădea la săraci. Într-o mănăstire era un oarecare frate Gheorghe şi dădea la săraci tot ce vedea. Se ducea la trapeză, acolo unde era masa şi dădea tot ce avea acolo. La un moment dat începuse să dea şi mâncarea care era pentru călugări, o dădea la săraci. Şi călugării l-au pârât la stareţ, iar stareţul se făcea că nu vede, că nu aude, dar până la urmă l-a prins când dădea de pe masă chiar, tot la săraci. Şi a venit acolo şi a zis: „Da, dar ce să fac dacă fratele Gheorghe este un sfânt?”. Adică, nu dai degeaba. Prea te încorsetezi în reguli: „Stai aşa, că regula spune aşa”. Dar până în una, sau în alta, satură-l pe acela flămând, pentru că ai săturat pe Hristos. Pentru că El spune: „Mie Îmi daţi”. La asemenea cuvinte îţi stă mintea în loc. Prea îi alege lumea pe săraci: acesta este ţigan, acesta este sărac, prea îi alege. Dar, dacă unul nu este ţigan şi este Hristos, atunci eşti vinovat. Dar, dacă ai dat la toţi, ai dat şi vei primi. Pentru că, nu ai, ce ai, ci, ai ce dai şi mai mult, nu dai ce dai, ci dai ceea ce eşti. Aceasta este frumuseţea.

39:52 – Interlocutor: -Părinte, aţi vorbit despre cei care sunt certaţi de părinţi că merg la biserică. Se întâmplă foarte des ca ei să fie chiar batjocoriţi, să fie chiar luaţi în râs de colegi, de prieteni, de foarte multă lume şi ei se simt foarte rău. Ce le puteţi spune acestora, pentru că au foarte mare nevoie de încurajare?

40:02 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, aceştia care se apără, sunt nişte mucenici ai momentului, sunt oamenii de frunte ai Lui Hristos. Căci spune: „Cine nu Mă mărturiseşte pe Mine...”. Adică, cum altfel? Acest cuvânt pentru cine este spus? Pentru că mulţi spun: „Am trecut prin faţa bisericii şi nu m-am închinat de ruşine”. Atât ţi-a cerut Mântuitorul Hristos: să te închini. De cine ţi-a fost frică, sau ruşine? Şi unul va zice: „Uite, se închină, iau o sută vor zice: „Bravo lui. Uite la el. Eu nu mă închin şi acest copil este tânăr şi se închină. Şi oricum, ai mărturisit pe Hristos şi cât de uşor este să facem acest lucru. Eram în maşină cu câţiva nepoţei de-ai mei. Acum sunt preoţi toţi şi toţi au făcut Teologia. A fost aseară sora lor aici. Când erau mici i-am întrebat: „Cine dintre voi se va face preot?”. Iar din toţi, doar fata a spus: „Eu mă fac preot”. A fost aici aseară aici. Ea este stareţă la o mănăstire. Şi eu eram în maşină cu ei şi am trecut pe lângă o altă maşină şi s-au închinat ei şi m-ai întrebat: „Tataie, nu te închini?”. „Mă închin, vai, cum să nu mă închin!”. Şi m-am închinat şi eu, ca să nu se smintească copii şi au început să se închine toţi cei din maşină. Adevărul este că eu, dacă mă închinam aşa, făceam demonstraţie pentru cei mici. Într-adevăr, prinzi puţin cam ce ar face cel de lângă tine şi cum ar fi mai bine. S-ar putea să fie mai bine, ce aveam motive şi maşina era în mişcare, dar dacă băieţii m-au provocat, m-am închinat. Dragii mei şi câţi îngeri ne roagă şi îngerul nostru păzitor ne roagă: „Închină-te, măi frate, şi tu!”.

41:57 –Şi ce uşor, acum eu fac o comparaţie cu viaţa de închisoare, ce uşor putem să ne manifestăm credinţa creştină, putem să ne manifestăm creştineşte. Acolo eram urmăriţi pe o scobitură cât jumătate de unghie, ce facem şi trebuia să fim prezenţi. Aici mereu fac liturghie şi mă gândesc: „Ce bine este că nu era în spatele meu gardianul, să mă lovească, sau să mă condamne, că era moartea acolo, nu mai erai în viaţă dacă te prindea aşa. Şi cu toate acestea, făceam. Pot să spun eu la duşmănia care s-a manifestat, fără nici un fel de menajament, pot să spun eu că nu ne-a ajutat Dumnezeu? Te ducea la răcitor, la camerele frigorifere, dragii mei, acolo îţi ieşea sufletul din tine. Rezişti două sau trei minute, dar nu şi zile întregi. Şi ne ducea acolo şi dezbrăcaţi. Nu pot spune eu, că acolo era mâna şi minunea lui Dumnezeu? Că m-au întrebat mulţi dacă s-au făcut minuni. Am făcut închisoare paisprezece ani, am fost şi în pustie şi vă spun: s-au făcut minuni. Iar eu zic: „Cum să nu se fi făcut minuni?”. Dacă eu trăiesc în urma atâtor lucruri, acestea nu sunt considerate minuni? Acolo, făceau orice ca să te omoare, mai ales că, se spunea că pe mine mă va face patriarh. Şi nu si-au dar seama ei că până la acest moment este cale lungă. Şi era unul acolo, un ungur pe nume Biro, care pe limba lor înseamnă primar şi acela zicea: „Să te facă patriarh”. Şi i-am spus: „Mă încântă, domnule prim, această propunere, pentru că o să scap odată de aici şi când voi veni în vizită la Antim, sper să nu vă mai găsesc aici. Sau, dacă vă găsesc va fi altceva”.

43:52 –Adică, vreau să vă spun: am trăit în pustie şi am văzut lupta cu diavolii, dar, sincer, este mai uşoară decât cea cu oamenii. Pentru că diavolii se temeau de Dumnezeu şi îl goneai, dar oamenii nu se temeau de Dumnezeu. Vă daţi seama, cât este de sălbăticit un om, care are sabie oficială în mână şi este necredincios? Vă daţi seama, ce înseamnă să fii necredincios? Sigur că, trebuie să te aşezi pe poziţia de martir, fără discuţie: „Voi muri şi asta e”. Dacă nu vă puneţi problema aceasta, nu veţi birui.

44:24 – Interlocutor: -Părinte, pe cei care vă chinuiau, încercaţi să-i iubiţi? Sau, cum făceaţi?

44:29 – Pr. Arsenie: -Este, fără discuţie, o întrebare grea şi nu vă foloseşte dacă eu vă spun că îi iubeam, pentru că veţi spune că nu vorbesc adevărul. Nu puteai să îi condamni. Făceam comparaţie. Vă daţi seama că, erau răi că nu te lăsau, era regim de exterminare, dar tu gândeai că suferi mai mult pentru Hristos şi nu-mi mai făceam socotelile vieţii lor, în tine. Doar sufereai pentru Hristos. Dar, aici sunt multe de spus. Pentru că, dragii mei, vă spun: suferinţa este un mare, un foarte mare dar de la Dumnezeu, dacă o suporţi pentru Dumnezeu şi pentru că El vrea aceasta. Că zice: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Deci cu atât mai mult, reţinerea ta în puşcării, în haine pline de înfecţie, uscate, acolo între deţinuţi, era cu siguranţă voia lui Dumnezeu. Cât era de greu să suporţi aceste lucruri şi să oricât ai fi fost de nepăsător, constatam la noi că aveam o sensibilitate în interior, care nu suferă repede. Era greu să suporţi hainele acelea pline de infecţie şi uscate, că erau folosite de deţinuţi plini de boli şi de mizerie. Dar numai harul lui Dumnezeu ne-a ţinut şi tu erai conştient că te ţine numai harul Lui. Dacă aţi şti, cât de elastică a devenit mintea unui astfel de om, cât de elastic a devenir în viitorul lui, cât de multe a înţeles acum, după atâta timp, fără să poată exterioriza.

46:15 –Apariţia nevăzută a lui Dumnezeu prin tine, acestea sunt nişte lucruri, care numai şi numai suferinţa te face să înţelegi, sau să te foloseşti de ele. Şi să vezi cu adevărat că, Dumnezeu este cu tine în suferinţele tale. Dar, nu poţi, decât la o mare sensibilitate şi la o reală suferinţă. Nu vreau să fac acum nomenclatura suferinţelor. Când eram la mănăstire, la început, făceam la bucătărie de servici cu luna şi am făcut şi eu, dar nu mă prea pricepeam deloc la gătit şi îmi era foarte greu. Şi le-am spus părinţilor: „Vă place mâncarea pe care o fac eu?”. Şi eu au zis: „Nu ne place frate Anghel, dar ne este drag de tine”. Şi lucrul acesta m-a încurajat. În acea perioadă era groaznic. Nu erau mănăstirile de acum şaizeci, sau şaptezeci de ani, ca acum, dotate cu ulei şi cu tot ce trebuie. Nu aveam ulei de ajuns nici măcar pentru candela, care ardea neadormită şi tebuia să ardă toată noaptea şi dacă se stingea, îmi dădeam seama: „De unde ulei?”. Nu era ulei şi nici fel de fel de lururi, care te fac să vezi, într-o formă foarte anonimă şi tăcută, mila şi harul lui Dumnezeu peste noi. Acum, vă întreb şi eu, aşa cum m-ai întrebat nepoţii mei: „Care dintre voi se face călugăr?”. Să ştiţi că, o parte dintre călugări au în ei o harismă, pe care se spune că şi soţia o are: o harismă care măreşte bărbăţia bărbatului şi naşte pe Hristos în sufletul lui, al bărbatului. Călugării au această harismă, pentru că maternitatea călugărului este de mii de ori mai mare decât cea din lume. Această harismă naşte pe Hristos mereu, adică acest dar, în sufletele oamenilor.

48:25 – Interlocutor: -În legătură cu această călugărie de care aţi vorbit, aţi vorbit la un moment dat despre nebunia pentru Hristos. Aceasta se dobândeşte, sau este un dar al lui Dumnezeu?

48:34 – Pr. Arsenie: -Fără discuţie, este un dar al lui Dumnezeu. Nu este nimic fără harul lui Dumnezeu. Nimic nu se mişcă fără voinţa şi harul Lui. Însă, El cere de la noi voinţa, că numai în măsura în care dai voinţă, iei putere, iei acest har, aşa cum spune şi proorocul Isaia. În legătură cu nebunia pentru Hristos, acest cuvânt „nebunie” ne sperie, dar este o nebunie dulce pentru Mântuitorul Hristos, iar ochii sunt afundaţi în cap, dar strălucesc mai mult ca înainte. Apoi, nu este puţin lucru să devii un mesager, un dumnezeu pe pământ, în sensul de om înduhovnicit, să fii mireasa lui Hristos. Nu vă spun că trebuie să vă faceţi călugări, dar m-aş bucura ca să ajungeţi nişte creştini trăitori. Sfântul Constantin cel Mare le spunea arhiereilor: „Voi sunteţi arhierei înăuntru, iar eu sunt arhiereu afară”. Într-un loc spune aşa, despre călugări: „Cine se leagă de voi, de lumina ochilor Mei se leagă”. Iubirea merge până la dăruire şi ajunge până la sacrificiul suprem: moartea.

49:49 –Ce pot să spun eu tinereţii, când ea este atât de înţeleaptă şi de bătrână şi face această alegere şi îşi ia zborul acesta mare? Vă spun că: nu există decât un singur lucru important şi care trebuie urmărit în această viaţă: mântuirea şi nimic mai mult. Altfel, nu se poate, pentru că îmi păcălesc singur viaţa şi vai de momentul când voi ajunge la judecata din urmă. Acesta este un credincios adevărat, indiferent unde este. Dar, să-şi pună problema aceasta cea mare a mântuirii, permanent. Acesta este idealul cel mai înalt: să priveşti şi să te gândeşti la propria mântuire. Nu este un ideal să am o diplomă şi o poziţie socială. Aceasta este un lucru, ca să vadă lumea că am ceva. Dar, nu te poţi duce acolo, la judecată, cu acestea, ci cu smerenia, cu faptele acestea bune. Este cel mai mare lucru posibil.

50:38 – Interlocutor: -Părinte, am un prieten care este paralizat în scaun, este bolnav şi vrea să între în călugărie şi doreşte să îi spuneţi un cuvânt, din partea sfinţiei voastre, să se întărească.

50:51 – Pr. Arsenie: -Dragul meu, dacă el vrea să se facă călugăr, îl poate călugări acolo, pe scaun. Nu face nimic altceva, decât să trăiască precum un călugăr şi să se roage şi nu îi cere nimeni nimic altceva. Însă, să facă aşa, doar dacă vrea acest lucru pentru frumuseţea călugăriei, nu pentru a compara lucrurile şi raţionalizează viaţa, comparând. Nu merge cu raţionamente. Pentru că, repet, la mănăstire nu se merge doar cu o înaltă raţiune: pentru că e bine, sau e frumos, ci trebuie şi puţină nebunie pentru Hristos. Altfel, nu poţi trăi acolo, nu poţi să rezişti, pentru că sunt ispite şi diavoli, care te atacă. Aici, la mănăstire, este singurul loc unde te poţi pierde, ca să te poţi regăsi pe tine însuţi. Adică, să renunţi la tine şi să te transformi într-o personalitate îngerească, pentru care trebuie să-ţi tai propria voie. Nu vă daţi seama, cât de importantă este voinţa liberă! Pentru că, aşa ne-a creat Dumnezeu, pe noi oamenii: pe lângă voinţă liberă, ne-a creat şi cu raţiune şi afecte. Această voinţă liberă este, după cum se spune, coloana vertebrală care îţi conduce viaţa. Aici, în mănăstire, trebuie să ţi-o tai, această voinţă liberă, aşa, după cum se spune. Trebuie să renunţi la viaţa ta personală. Aceasta se cere. Dragii mei, rugăciune poţi să faci şi acasă toată noaptea, nu te opreşte nimeni. Dar aici, la mănăstire, nu este vorba de rugăciune, ci de permanenta tăiere a voii proprii şi gândul permanent la Dumnezeu, prezenţa ta. Acest lucru se cere în mănăstire. Această tăiere a voii este un lucru foarte greu de îndeplinit. Pentru că este o vorbă: „Când auzi de sună multe, cine ţine toate mine, de stă cineva să le-asculte”. Vă rog să mă credeţi că mi-e foarte drag de dumneavoastră şi de aceea vă rog să mă mai întrebaţi. Altfel aş fi aramă sunătoare şi chimva răsunător.

52:58 – Interlocutor: - Când eraţi de vărsta noastră, ce program aveaţi, ce program zilnic aveaţi?

53:08 – Pr. Arsenie: -Păi, eram poate la mănăstire.

53:10 – Interlocutor:- Mai exact, ce program zilnic aveaţi, ca student?

53:13 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, vreau să vă spun că, eu l-am apucat pe Nae Ionescu şi pe vremea aceea te puteai înscrie şi ca student extraordinar. Şi Nae Ionescu, la oră, a spus aşa: „Nu vă spun nimic, pentru că nu mi-a venit nimic să vă spun”. Cum putea cineva să spună acest lucru, acum şaizeci, sau şaptezeci de ani? Dar, era un profesor aşa de discutat şi de apreciat, încât nu puteai să-l contrazici, orice ar fi spus. Şi asta zicea: „Nu vă spun nimic, pentru că nu mi-a venit nimic să vă spun”. Şi am rămas în această nedumerire ani şi ani. Eu am avut ocazia şi am stat cu el şi în închisoare, mai târziu. Când m-am dus la mănăstire, m-am dus la Mănăstirea Antim şi Nae Ionescu murise, omorât sub domnia regelui Carol al II-lea, o mare durere pentru ţara aceasta. Şi avea cărţi multe, printre care şi Colecţia Migne, în 150 de volume şi numai două sunt în ţara noastră. Acest autor, Migne, era francez. Şi eu am văzut un perete mare la Antim, numai cu vreo două, sau trei cărţi acolo. Şi l-am întrebat: „Ce carte este aceasta?”. Şi mi s-a spus: „Migne”. Nae Ionescu a murit şi nevasta, care îi era soţie de a doua, le vindea ca să poată face bani şi nu le vindea pe toate odată, ci pe rând, ca să-şi asigure o oarecare stabilitate financiară. Că aşa erau probleme atunci, pe vremea comuniştilor. Şi eu, dacă am apucat să-l cunosc, m-am dus acolo cu părintele Cucoşu, ca să iau mai multe odată şi am luat cam vreo cinci. Era o mie de lei volumul şi pe atunci o mie de lei era foarte mult, în condiţiile în care, un salariu era două, sau trei sute de lei.

55:08 –Şi atunci am văzut eu ce citea Nae Ionescu, de spunea la studenţi că nu i-a venit nimic ce să zică. Citea „Migne”, în care era cuprinsă toată învăţătura Sfinţilor Părinţi, până prin secolele al XII-lea – al XIII-lea. Era foarte groasă o carte din aceasta, mult mai mare decât o Biblie întreagă. Pe mine tata dorea ca să mă dea la o şcoală cu baza pe chimie, dar eu am spus că mă înscriu la filosofie. Pentru că în copilăria mea, ziceam eu că, filosofia face multe pentru teologie şi răspunde la multe. Dar de unde, că nu a răspuns deloc la marea întrebare, ci crează şi dă numai noţiuni şi nimic mai mult. Apoi am zis: „Chimia, transformarea materiei”. Dar nici chimia nu a făcut prea multe, dar în schimb aceasta m-a îmbogăţit. Pe vremea mea, regele Carol al II-lea trebuia să înarmeze ţara şi în acest scop s-a întovoroşit cu Malaxa, poate aţi auzit de el. Era cel mai mare industriaş al nostru, de aici din România şi locuia pe la Timişoara. Şi a făcut o fabrică la Braşov, cu o suprafaţă de doi kilometri pătraţi, în pădure, în munţii Piatra Craiului, pe acolo în ţinutul Măgura, ca să fie mai camuflată, cu gândul să armeze ţara. Noi, însă, primeam fulminatul de mercur, capsa de aprindere, de la cehi şi voiam să facem şi noi acest lucru. Fratele meu, care a fost împuşcat, era chiar specialist la această secţie. Şi acum ce-a făcut: a transferat Facultatea de Chimie la Pirotehnică. Şi eu am căzut în acest rând, mai aveam şi un frate pe acolo, şi chiar eu am fabricat primul fulminat de mercur şi era comisie mare acolo, care analiza. Veneau mereu la apel. Când glonţul era umed, se zicea că e insensibil. Altul zice că „prin simpatie i-a foc”. Şi, dragii mei, mă gândeam, la un moment dat, că toate acestea sunt deşertăciuni.

57:38 –La douăzeci şi patru de ani aveam maşină mică şi vă voi arăta fotografia cum eram eu atunci. Şi aveam doi şoferi şi mergeam printre brazii aceia pe la Braşov. Ce frumuseţe era. Eram şi o fire care îmi plăcea, aşa, ca să mai rimeze câte ceva. Şi-mi ziceam: „Măi Anghele, toate sunt deşertăciuni. Alege mănăstirea, alege să faci ceva mai mult de atât”. Mănăstirea da, dar nu văzusem în viaţa mea un călugăr, nu văzusem o mănăstire, că eram tânăr. Dar, m-am gândit atunci când am sărutat pământul, că doream ceva mai mult. Acum eram bogat: eu aveam prime mari. Salariul era foarte mare. Media era de două mii pe lună, dar eu aveam nouă mii şase sute. Vă daţi seama, un tânăr şi am zis aşa: „Cu ce trăieşte un împărat mai bine decât mine, decât până la final? Eu mi-am dat seama mai târziu că toate acestea se vor duce. Şi mi-am adus aminte că atunci când eram mic, nu puteam să ţin limba în gură. Şi a persistat această situaţie trei ani. M-a fotografiat că eram mic şi mă ţineau fraţii în pat şi eu eram mai mic şi cu limba afară şi trei ani nu putut să o ţin în gură. Acum, nu mă mai intereseau aceste lucruri. Îmi cer iertare că vă spun, dar m-am gândit eu: „De ce erau aceste lucruri? De ce m-a chemat Anghel? De ce? Cum se potriveau toate acestea?”. Dar, toate acestea erau nişte semne puternice, că eu trebuie să mă mişc altfel. Puteţi incerca oricare dintre voi, fără eclipsă de soare şi fără limbă afară. Nu se pune problema astfel. Dar, la data aceea, nu se puneau probleme de genul mănăstire, sauz călugărie. Acestea erau lucruri cu totul rare. Nu exista. Şi ştiţi cum am plecat la mănăstire? Am zis aşa: „Dacă scap trenul, merge pe linie înainte şi nu mă întorc înapoi”. Nu l-am scăpat, am mers, dar nu ştiam unde să mă duc. Aşa am plecat: „Poate voi da eu de vreo mănăstire de călugări”. Şi am găsit până la urmă. Povestea aceasta este şi frumoasă, dar este mai lungă decât lungul.

59:59 – Interlocutor: -Aveaţi duhovnic atunci?

1:00:01 – Pr. Arsenie: -Nu aveam nici un duhovnic. Eu atunci eram mai mult în lumea aceasta a cărţilor. Eu am făcut parte dintr-o revistă numită „Vraja”. Pe atunci numai patru reviste erau în Bucureşti: „Vraja”, „Brazda”, „Licurici” şi „Cristal”. Şi noi le făceam epigrame şi nu se supăra nimeni pe vremea aceea, puteai să-i şi jigneşti. „Primim şi noi pe ale voastre, primiţi şi voi pe ale noastre”. La „Cristal” am scris aşa: „Am crezut că eşti cristal, când te-am văzut, dar de fapt tu erai doar o sticlă ordinară”. Şi m-a întrebat cineva: „De unde este aceasta?”. Acestea erau nişte epigrame pe care le făceam noi la revistă. Şi mai era „Brazda”: „O, brazdă, brazdă de pământ, cu pălămidă şi cu scai, te compătimesc şi te plâng că prost semănător mai ai”. Adică, vă repet, că nu se supăra nimeni dacă se scriau aceste lucruri, că aici se punea următoarea problemă: „Dacă m-ai biruit că eşti mai inteligent, nu se supără nimeni”. Nu era o răutate cu rădăcină, ca astăzi. La „Licurici”: „Iubite licurici să ştiţi, când o sufla în voi odaia, odată adio şi nu mai licăriţi”. Dar povestea cu „Vraja” este foarte lungă.

1:01:40 –Eu eram foarte tânăr atunci, eram mai mult ca membru pasiv, că eram foarte tânăr. Sâmbăta se făcea cenaclu, unde adunam materialul ce apărea săptămânal. Şi s-au luat la ceartă fratele meu, care era redactorul revistei cu altcineva. Şi fratele meu zice: „Dacă iei o picătură de apă din mare, nu iei nimic”. „Cum nu iau nimic, dacă eu iau o picătură?”. S-au certat mult timp pe această temă. Eu, într-un fel, voiam să ţin cu fratele meu, dar am analizat că: într-adevăr are dreptate, dar m-a îndemnat şi faptul că era fratele meu, pe undeva ca să rămân de partea lui. Şi după ce s-au certat o vreme au întrebat: „Măi Anghele, tu ce părere ai?”. Vedeţi că, aici a fost lucrarea lui Dumnezeu? Şi am zis: „Da, am şi eu o părere: atunci când s-a făcut analiza apei mării, s-a luat doar o picătură şi prin experimente, s-a analizat şi s-au găsit toate elementele chimice ale mării. Dar numai o picătură s-a luat, însă cum puneţi voi problema, chiar dacă iei vagoane, tot nu iei nimic. Păi, voi aşa puneţi problema”. Deci, picătura aceea a determinat să ştim noi, fără discuţie, ce conţine marea. Că are şi ţiganul o vorbă: „Da, eşti mare, mare, dar degeaba, că nimeni nu te bea”. S-a văzut că era adevărat. Şi m-am bucurat. Acum, a mai fost un lucru, de care mi-e cam jenă să-l spun. Acolo era şi o fată, printre noi, o studentă şi o chema Belalena Melani, pentru că semna sub pseudonim. Şi au vrut ei să vadă, că erau foarte isteţi, doritori şi tineri, toţi între 25 – 30 de ani, cine are putere de creaţie mai mare: bărbatul sau femeia şi au făcut mai multe teste în acest sens.

1:03:29 –Acum, eu am o altă părere, în legătură cu această temă. Este o mare greşeală să se facă diferenţă, pentru că sunt de părerea asta: „Totdeauna unul cu altul, totdeauna unul ca altul”. Aceasta este soţia. Are valori extraordinare, dar valori neînţelese de lume. Bărbatul o invită la smerenie, dar nu o smerenie umilită şi nici o mândrie umilită. Smerenia femeii este o mare virtute, care ajută enorm de mult, la dobândirea harului Lui Dumnezeu peste cuplu. Şi vă spun că, are puterea harismatică, să mărească bărbăţia bărbatului. Deci, femeia joacă un rol de Cer, de inimă. Spunea un băiat, cred că era cu dumneavoastră, tot de la A.S.C.O.R.: „Părinte, dar bărbatul nu este capul femeii?”. „Aşa e, este capul femeii, dar ea este inima”. Este jenant pentru un cap să fie fără inimă, pentru că este sec. Pentru că ea înfierbântă lucrurile, ea trimite, iar el joacă rolul de ghidare pe cărare. Pentru că inima este în stare să o ia pe de-a dreptul, dar există Marele Meşter, Care a făcut mintea ca să ţină hăţurile, să se meargă pe cărare. Deci şi una şi cealaltă sunt indispensabile, dacă stau la un loc şi ar putea să fie în conlucrare, să se ajute reciproc. Apoi, vă rog să mă iertaţi, dar prea puţin cunoaşteţi femeia. Pentru că, în ea, care a fost sclavă mii de ani, până astăzi se transmite atavic, încă această teamă de sclavă, ca şi la bărbat, acel sentiment de stăpân din el, tot atavic. Şi aceasta este o mare greşeală.

1:05:30 –Nu trebuie să facem diferenţe şi uitaţi, că vă spun: sunteţi tineri şi totuşi, nu sunteţi tineri. Trăiţi fără ele, dacă puteţi. Nu este aşa. Dumnezeu nu a crea ceva nedesăvârşit. Când l-a creat Dumnezeu pe om, l-a creat bărbat şi femeie. Eva era în bărbat, adică era deja în Adam. Acum, prin căsătorie, iar devin una, pentru că nu există grad de rudenie între soţ şi soţie. Primul grad de rudenie este între părinte şi fiu. Din nou zic: „Totdeauna unul cu altul, totdeauna unul ca altul”.

1:06:06 – Interlocutor: -În mănăstire, o persoană cu cine devine completă?

1:06:12 – Pr. Arsenie: -În mănăstire, călugărul, sau călugăriţa este mireasa lui Hristos şi atinge-te de ei dacă poţi, pentru că îl are ca Stâpân pe Însuşi Dumnezeu. Nu v-am spus că este scris: „Cine se leagă de voi, de lumina ochilor Mei se leagă”. Aşa se numesc miresele lui Hristos. Ne căsătorim cu Marele Adevăr, cu Hristos, că nu trupul este omul, nu puneţi aşa problema, de aceea vă încurcaţi, ci sufletul este omul. „Mireasă” nu înseamnă numai decât naşteri materiale, ci şi naşteri spirituale. Deci, sufletul nostru este mireasă, pentru că încetăm din ce în ce mai mult, să avem trup. Hainele lugi la călugăr, să-i acopere picioarele, înseamnă că nu mai are trup.

1:08:35 – Interlocutor: -Părinte, ce s-a întâmplat cu cei care au lucrat la revista „Vraja”, de care ne vorbeaţi? Ce au făcut după asta? Ce fac ei acum?

1:08:40 – Pr. Arsenie: -Sunt şaptezeci şi cinci de ani de atunci. Mulţi dintre ei au murit, eu am întrat în călugărie de foarte tânăr, cum se vede şi în numeroase fotografii. Când am avut maşina mică, aveam numărul 144 pe ţară, pentru că pe atunci nu erau foarte multe maşini, ca acum. Şi v-am spus de chimie. Aceasta te îmbogăţea, dar nu-ţi răspundea la marea întrebare. Şi de aceea, am fugit din lume, pentru că nu este de glumă, că trece timpul în lume şi la vârsta aceea nu-mi era iertat să nu gândesc cu maturitate. Şi aceasta este, dragii mei. Mare smerenia a trebuit să am, pentru că numai harul lui Dumnezeu m-a ajutat. Mă făcea să gândesc aşa, fără reviste şi fără altceva de acest gen. Eu nu cunoşteam nimic. Dar, suferinţa pe care mi-a dat-o Dumnezeu în oasele sufletului meu, m-a schimbat. Nimic altceva nu mai contează, de aceea este considerat un dar de la Dumnezeu, un dar fără pereche este această suferinţă.

1:09:54 –Şi vă spun: nu trebuie să o cauţi, dar dacă dă peste tine, suportă, pentru că Dumnezeu a îngăduit acest lucru, cu un anumit rost pentru fiecare, mai mult, sau mai puţin. Vine lumea la mine şi plânge, dar acestea sunt nişte lucruri trecătoare, pentru care nu trebuie să dăm atenţie. Dacă eu le-aş vorbi de lucrurile mari, de valorile pe care trebuie să le ajungi, de lucrurile de care ne vom lovi la Judecata de Apoi, să le spun cum am trecut eu prin viaţa aceasta atât de scumpă, de importanţa timpul, ar înţelege altfel lucrurile. De aceea, aş putea să spun numai atât: „Preţuiţi timpul ca şi cum aţi considera că este cel mai valoros lucru”. Dacă pierzi o clipă, pierzi deja foarte mult. Pentru că, de aceea am apucat să spun că: „Orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune”. Nu fac după un anumit tipic, ci mă gândesc mai ales să fac totul din inimă. Şi Dumnezeu va spune: „Acesta Mă iubeşte, acesta care izvorăşte cu putere”. Şi cine te opreşte să nu fii în mişcarea aceasta mereu? Dar, am cam coborât puţin din discuţia noastră, pentru că fără să vreau, fără să vrem, am început să vorbim de noi.

1:11:11 – Interlocutor: -Voiam să vă întreb, dar este o întrebare mai largă: Sunt mai multe tipuri de iubire: iubirea de Dumnezeu, de duhovnic, de soţ, sau de soţie, iubirea de prieteni obişnuiţi, cum se împacă acestea toate între ele?

1:11:31 – Pr. Arsenie: -Mântuitorul Hristos a spus: „Cine nu lasă pe tată, sau pe mamă, sau pe fiică, sau pe fiu, sau pe soţ, sau pe soţie, nu este vrednic de Mine”. În primul rând contează Dumnezeu. Îi iubim pe aceştia mai întâi decât pe alţii, părinţi şi toţi ceilalţi, dar nu mai mult decât pe Dumnezeu, că la El sunt toate. Mai spune Mântuitorul Iisus Hristos: „Lasă morţii să-ţi îngroape pe morţii lor”. Nimic altceva. „Eu Sunt Cel Ce Sunt. Eu voi face toate”. Dar nu obligă pe toată lumea. Le lasă celor care pot să zboare, un zbor extrem de lung şi fără oboseală, care este veşnicia şi aceasta este o nebunie pentru El şi dacă nu ai această nebunie pentru Hristos, stai acasă, fă milostenie, însoară-te, mărită-te, du o viaţă creştină, ai copii de crescut, că aşa a lăsat Dumnezeu să se facă. Eu, cu mare drag zic câte un cuvânt la cununii, atunci când particip la săvârşirea lor. Pentru că, nu este făcută cununia numai pentru plăceri. Aceasta este marea greşeală. Plăcerea este o consecinţă, dragii mei, nu este un scop în sine. Nu mănânc, pentru că este mâncarea dulce, ci mănânc ca să mă hrănesc. Dar dacă este şi dulce, atunci este foarte bine, îmi convine.

1:12:42 – Interlocutor: -Părinte, există multe persoane care zic că îşi iubesc mai mult soţul, sau soţia, decât pe Dumnezeu, adică o spun ca pe o problemă reală.

1:12:47 – Pr. Arsenie: -Nici nu este permis aşa ceva. Cum să iubeşti mai mult soţul, sau soţia, sau pe oricine altcineva, decât pe Dumnezeu? Şi spun ceva mai mult: „Cine iubeşte pe Tatăl, este mult mai câştigat”. În Dumnezeu îmi iubesc soţia, aceasta este altceva. Pentru că şi ea pretinde acest lucru. Sunt atât de multe probleme de aprindere şi de nepotrivire. A venit la mine un băiat ieri, care era profesor şi era foarte instruit, da nu i-am cunoscut soţia. Însă, vrând, nevrând, peste o oră a venit şi ea. Şi amândoi se certau, pe nişte lucruri mărunte şi nesemnificative şi atunci, mi-a venit din nou în minte acel gardian din temniţă, cu numele Biro. Ce ar fi să-i înveţe el să se închine şi să trăiască. Nu este aşa. Pentru că, în momentul în care iubeşti eşti liber să faci ce vrei, cum zice şi Fericitul Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Şi astfel, nu poţi să faci cine ştie ce greşeli, orice s-ar întâmpla. După nuntă, Ioana şi Ioan au ajuns la casa lor. Ioana a trecut la bucătărie şi Ion la muncă. Şi Ioana a afumat mâncarea şi se temea de ce va zice Ion, când va veni acasă. Iar când a venit acasă Ion, i-a spus că a ars mâncarea. Ion i-a răspuns că, nu este nici o problemă, dar i-a mai zis: „De ce nu te-ai gândit la mine toată ziua?”. Aşa întreabă şi Dumnezeu, dragii mei. Iubirea nu are nici un gust şi mai mult vă spun că: iubirea se şi consumă şi nu mai are acel gust, în care să vezi în fiecare clipă o veşnicie întreagă, alături de celălalt. Nu mai are gust, pentru că este fără Dumnezeu. Dar, dacă este cu Dumnezeu, atunci este prospeţime în fiecare clipă şi nu există altceva. Fecioară rămâne toată viaţa şi el la fel, aceasta doar dacă sunt şi rămân în Dumnezeu.

1:14:48 –Nimic nu se poate concepe fără Dumnezeu. Dovadă este că, atunci când se face slujba Cununiei la biserică, sunt amintite toate aceste lucruri. Şi Solomon zice că: „Singură moartea este cea care ne mai desparte”. Zic şi eu ca Părintele Paisie: acolo eu m-am făcut călugăr şi am terminat cu lumea. Acum, vă daţi seama, dacă m-aş fi însurat sunt convins că nu era un lucru potrivit, pentru că eu eram o fire sentimentală şi nu am cedat. Am zis: „Nu mă angajez”.

1:15:31 – Interlocutor: -Părinte, dacă eraţi o fire sintimentală, de ce era nepotrivit să vă căsătoriţi?

1:15:34 – Pr. Arsenie: -Păi, dacă eram o fire sentimentală, m-am dus la Cel Care preţuieşte sentimentele, ci nu la oricine.

1:15:56 – Interlocutor: -Părinte, este un cuvânt în Sfânta Scriptură, pe care îl spune Mântuitorul Iisus Hristos: „Cei care se vor smeri pe sine, se vor înălţa şi cei care se vor înălţa pe sine, se vor smeri”.

1:16:16 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, nu există cu nici un preţ harul lui Dumnezeu, existenţa noastră în verticalitate, fără smerenie. Aş putea spune: „Singur smerenia”. Dar, eu, ca să nu fie o smerenie reţionalăzată, am spus „smerita smerenie”. Fără aceasta nu se poate. Pentru că zice: „Eu Sunt Cel Ce Sunt. Nu voi, să vă mândriţi că aţi făcut nu ştiu ce lucruri. Eu am vrut ca tu să trăieşti, să te scoli, să te culci, să te realizeză. Deci, fără de Mine nu puteţi face nimic”. Dacă aţi medita mai mult la acest cuvânt al Mântuitorului Iisus Hristos, aţi vedea şi aţi fi mai mult prezenţi lângă Mântuitorul Hristos, bineînţeles, cu împlinirea profesională pe care o ai. Dar altfel, nu se poate. La anul 419 s-a făcut un sinod local la Cartagina şi printre temele sinodului, care s-au dezbătut, a fost şi acesta cuvânt: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, lucru neglijat total de lume. Şi s-a făcut şi un canon care zice aşa: „Cine crede că poate să facă ceva fără Dumnezeu, anatema să fie”. Deci, nu se poate fără smerenie, pentru că, în momentul în care nu eşti smerit, atunci zici că tu ai făcut: „Eu sunt cel grozav”. Şi atunci Îl anulezi pe Dumnezeu din tine. Nu se poate. El guvernează, El este peste tot, dar ne-a lăsat liberi, ne-a oferit diferite daruri, ne-a dat harul Sfântului Duh, ca noi singuri să ne rezolvăm diferitele probleme, ca să avem şi noi, oarecum, bucuria că am luptat. Dar, de la El este „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit, de sus este, de la Părintele Luminilor”. Şi dacă te smereşti, primeşti har, iar dacă te mândreşti zice că: Celor mândri le stă împotrivă”. El zice acest lucru şi nu putem să-l ignorăm. Şi atunci, de ce te mândreşti?

1:18:09 –Un ucenic i-a zis părintelui: „Părinte îmi vine mândrie”. Şi i-a zis: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul”. Zice: „Păi, nu am făcut acestea, părinte”. „Da, dar Cel Care le-a făcut, S-a smerit. Şi tu ce faci?”. Adică, nu se poate fără smerenie, pentru că prin ea cunoşti în tot ceea ce faci tu, puterea lui Dumnezeu şi Dumnezeu se bucură, te ocroteşte şi îţi dă şi mai mari puteri. Trebuie să înţelegem singuri acest lucru că: „Nu se poate nimic fără El”. Ştergeţi tot ce am vorbit până acum şi să rămână numai aceasta: „Singur smerenia”. Eram în Grecia, în vizită la o mănăstire de maici şi acolo mi-au dat atenţie mare, pentru că mă chema Arsenie şi aveau şi ei acolo un părinte Arsenie, pe care îl declaraseră Sfânt. Şi eram chiar în fata bisericii, cu hramul „Sfântul Arsenie”, făcută chiar de părintele acela, pentru mănăstirea de maici. Şi eu i-am dat unei maici o fotografie cu bisericuţa noastră de aici, care este plăcută prin alte părţi, datorită arhitecturi şi acelui stil de verticalitate. Nu ştiam, nici eu greceşte şi nici ea româneşte, dar aveam translator. Şi m-a rugat maica aceea să îi scriu ceva pe fotografia pe care i-am dat-o. Şi i-am scris aşa: „Singur smerenia”. Şi a căzut în geninchi imediat. Şi-a dat seama de valoarea smereniei. Nu se poate fără smerenie. Iar dacă zici că, poţi ceva, treaba ta, dar să ştii că drumul are multe cotituri şi mai ales răspântii şi nu ştii pasul.

1:19:45 – Interlocutor: -Părinte, cât de mult ne putem apropia de Dumnezeu, dacă rămânem în lume?

1:20:00 – Pr. Arsenie: -Păi, uitaţi ce este: inspiră şi expiră pe Dumnezeu mereu. Roagă-te la Dumnezeu, fii pe poziţia ta, nu mai faceţi răul, ci faceţi binele. Şi se ştie: să vă spovediţi, să fiţi pomeniţi la Sfânta Liturghie, dar spovedania nu înseamnă să te duci după tradiţie la Crăciun, la Paşti, sau nu ştiu de câte ori pe an. Spovedania înseamnă să te controlezi toată ziua, să vezi ce este păcat din ce ai făcut în acea zi. Şi atunci vezi ce păcate ai făcut şi ţi le notezi. Spovedania înseamnă o stare de veghe, o stare de control permanent al tău. O faci pentru mântuirea ta, nu o faci pentru demonstraţie. Toate păcatele le scrii pe hărtie şi mergi la duhovnic, la spovedanie şi le mărturiseşti. Dar, cei care citiţi îndreptarele de spovedanie şi faceţi transferul de pe acestea, pe lista ta, aceasta este o spovedanie raţională şi nu este afectivă. Nu ai simţit gustul amar al păcatului şi ai trecut de colo, colo. Am avut şi ieri o persoană de acest gen, care nu mai termina acolo de citit şi am început şi eu să mă rog pentru ea, până a terminat de citit. Este necesară o atenţie permanentă: „Doamne! Doamne! Doamne!”. Fără însă, să analizaţi: „Stai să intru. Dar de ce zic eu acestea?”. Nu. Sămânţa zice aşa: „Seamănă-mă şi lasă-mă pe mine să cresc”. Tu zi rugăciunea, că ştie Dumnezeu, ştie şi Maica Domnului că te rogi. Adică, dacă se întâmplă un lucru de încurcătură duhovnicească, întrebi. Dar, subiectul asupra căruia trebuie să-ţi încordezi atenţia, este singur Dumnezeu. Nu vă înşelaţi zicând: „Fac de la mine”, că vă contraziceţi tocmai cu spusele Mântuitorului Iisus Hristos: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Acesta este un cuvânt grozav.

1:22:12 –Odată, Sfântul Antonie cel Mare a fost întrebat: „Cum să ştim noi că facem binele?”. Şi zice: „Mai întâi întrebaţi-L pe Dumnezeu. Este de acord cu ce faceţi voi? Al doilea: au mai făcut şi Sfinţii ce faceţi voi? Şi dacă îţi răspunde pozitiv, atunci să fii statornic în ceea ce faci”. Adică, trebuie să te consulţi cu Dumnezeu. S-ar putea întâmpla să nu-ţi răspundă cum ai dori tu, că eu ştiu pe cine întrebi, sau ce pregătire are. Ce pregătire, în sensul de trăire, nu în sensul de cunoştinţe. Dar, întrebi pe altcineva, ceri şi o altă părere. Deci, important este să duci o viaţă în Hristos. Nu sunteţi la început, în „clasa întâi primară”, care înseamnă şapte ani. Dar să ştiţi că şi şapte ani aceştia sunt importanţi. Cuvântul „şapte” în Sfânta Scriptură înseamnă „mai mult”. De aceea se zice „şapte ani de acasă”, adică s-a dus vestea de educaţia pe care o primeşte copilul, tânărul de acasă, în ce priveşte comportamentul. Cu privire la cunoştinţe, se dobândesc pe parcurs, de acum în colo. De aici mama, care naşte şi renaşte, îşi dă în primire băiatul: „Uite, du-l la şcoală, că a făcut şapte ani cu mine până acum”. Adică, l-a învăţat conduita, l-a învăţat să se închine. Să ştiţi că mereu este bine să întrebi, pentru că se spune: „Împărăţia Cerurilor se ia întrebând”. Întrebarea este simplă, dar este foarte angajabilă, pentru că, din întrebarea aceasta se înţelege că dumneavoastră vă puneţi problema, într-un mod adevărat.

1:24:04 – Interlocutor: -Părinte, cum este mai bine: să încerci să te rogi tot timpul, sau să stai cu o carte de rugăciuni şi să citeşti, că uneori mai zboară gândul?

1:24:14 – Pr. Arsenie: -Timp este destul de mult, că şi Solomon zice: „Este vreme pentru toate”. Mai mult timp avem fără carte, decât cu carte în mână. Vă sfătuiesc: staţi de vorbă cu Dumnezeu, aşa cum stăm noi aici de vorbă, cu cuvintele tale. Este mai bine fără carte. Dar, dacă este vorba de acatiste şi de rugăciune de acest gen, acestea sunt rugăciuni de tipic. Este o vorbă: „Tipic, tipic şi la inimă nimic”. Mai bună este o stare de prezenţă continuă. Vei avea tu ce să zici acolo la rugăciune, pentru că ai nevoie: „Dă-mi Doamne şi Maică a Domnului ajutor, dă-mi minte că am examen”. Zici tu ceva acolo, dar zi ceva în limba ta. Dumnezeu nu are nevoie să-I motivezi de unde ai luat cuvântul, sau articolul pe care îl spui, sau altceva. Este mai bine să trăieşti permanent, pentru că nu este vorba de spus, ci este vorba de inima ta. Şi fără discuţie că, veţi căpăta o serie de puteri, dar acum, nu vă aşteptaţi că vor cădea puterile din cer. Acestea se dobândesc în timp şi nu trebuie să pretinzi că nu ai avut nici o putere. Aceste lucru este fals. Dumnezeu ar putea zice: „Aceasta Mă priveşte pe Mine. Tu să fii prezent şi cu Mine mereu. Eu îţi conduc viaţa, fără să vă oprească de la carte, de la intimităţi binecuvântate”. În legătură cu naşterea de prunci şi creşterea lor, vă spun: mama, este mamă încă de la zămislirea copilului şi stări de încurcătură sufletească, de supărări, sunt cele mai nepotrivite şi sunt mari greşeli pentru formarea fătului, pentru că se imprimă în el toate supărările tale şi mititelul, iese irascibil şi cu altele asemenea.

1:26:28 –O foarte mare preţuire este o liniştire sufletească mare şi face mult mai mult decât indică doctorii şi altele asemenea. Acelea, luaţi-le cum vă indică doctorii, că doar nu anulăm reţetele. Fericiţi sunt cei care aşteaptă copii. Dar, să ştiţi că, fătul are sufletul în el încă de la momentul zămislirii. Chiar în dreptul Roman se spune: „Infans conceptus pronato habitur”, adică: „Copilul, odată zămislit, are drept de cetăţean”. Aţi auzit ce ziceau? Şi continuă: „Cu condiţia ca să se nască”, spun ei, ca să îl pună la „inventar”. De aceea, chiuretajele şi avorturile sunt mari păcate. Oricum ai vedea lucrurile, sunt grozav de mari păcare, că îţi stă mintea în loc, cât de mari sunt. Dar, mai este o problemă: ei ca fiinţe care urmează să vină pe lume, nu sunt botezaţi şi când se fac chiuretaje, ei sunt ucişi. Dumnezeu ştie. La proscomidie îi pomenim şi pe aceştia aşa: „prunci înainte de vreme”, pentru că din această categorie fac parte toţi cei care sunt ucişi, sau chiuretaţi, sau mor în pântece.

1:27:51 – Interlocutor: -Părinte, vă mulţumim mult pentru cuvintele de folos!

1:28:02 – Pr. Arsenie: - Uitaţi ce vă spun: am ajuns să citesc şi sincer, am ajuns să înţeleg multe lucruri. Chiar astăzi a fost şi Evanghelia aceasta: „Aceştia sunt Mama Mea şi fraţii Mei, care ascultă ce spun Eu”. Aşa şi este, de parcă nu îţi mai vine să termini. Mereu ceea ce simţi este mult mai greu de explicat. Nu vreau să vă faceţi o părere oarecare despre mine, că sunt om. Dar atunci când eşti ascultat de cineva, nu te mai oboseşti cu nici un chip. Vă spun acum vouă tinerilor: la douăzeci şi unu de ani, să ştiţi că, se intră într-o vârstă coaptă. Până la vărsta aceasta, femeia, începând de la doisprezece ani, se dezvoltă intelectual. Bărbaţii încep de la şaisprezece ani, nu de la unsprezece, sau doisprezece, dar la ei durează până la treizeci de ani. Fetele, atunci când ajung la douăzeci şi unu de ani, intră în maturitate, dar nu trebuie să se supere, că nu sunt bătrâne. Aţi citit poezii de Coşbuc, aţi auzit de el. Eu cred că l-aţi citit. Să vedeţi, ce poezii grozav de simţite a scris! Este adevărat, însă, că nu se poate compara cu Eminescu.

1:29:52 –În afară de marile lui realizări, era pus şi în comparaţie cu Göethe. Dar şi el şi Eminescu sunt poeţi naţionali. Mai puţin îi păsa lui Göethe de Germania lui, dar Eminescu nu: „De la Nistru pân' la Tisa/Tot românul plânsu-mi-sa”. Erau şi naţionali. „La geamul tău ce strălucea/Privii atât de des;/O lume toată-ţelegea/Tu nu m-ai înţeles”. Vedeţi cum te prindeatmosfera? „Pe lângă plopii fără soţ/Adesea am trecut;/Mă cunoşteau venicii toţi/Tu nu m-ai cunoscut”. Plopii aceia, acum sunt cu soţ, că a căzut unul de acolo şi vis á vis era casa Veronicăi. Da, vă spun: poezia ca şi artă în general, este o proorocie. De ce v-am întrebat aceste lucruri? Ca să vă controlaţi sensibilităţile şi posibilităţile de realizare. „Pocnind din bici pe lângă boi,/În zori de zi el a trecut/Cu plugul pe la noi./Şi de pe bici l-am cunoscut,/Şi cum ţeseam, nici n-am ştiut/Cum am sărit şi m-am zbătut/Să ies de la război”. Vă daţi seama, în zori de zi, fata ţesea la război. „O, nu mi-e că mi-am sângerat/La prag piciorul într-un cui, Dar mi-e că e păcat!/Om bun ca dânsul nimeni nu-i,/Şi pentr-o vorbă rea ce-i spui/El toată ziulica lui/Munceşte supărat. Şi, vezi, aşa-i el, nu ştiu cum!/M-a prins de braţ şi m-a cuprins/Să mă sărute-n drum./Dar eu din braţe-i m-am desprins/Şi l-am certat şi l-am împins,/Dar n-am făcut cu dinadins/Şi rău ce-mi pare-acum!”. Vedeţi cum te plimbă? Aceştia suntem noi, dar la toate lucruri frumoase, de acest gen, venim noi, vine Biserica şi spune: „Toate acestea, faceţi-le ca pentru Dumnezeu”. Aţi văzut: fata l-a respins din pudoare. Dacă vede cineva! Este foarte secret! Este numai al meu şi nu se poate să vadă cineva, că este o trădare! Aceasta este. Trebuie să intrăm în simţirea lucrurilor. Nu-i aşa că este o proorocie? Căutaţi pe Coşbuc, că este specific vârstelor voastre şi veţi înţelege mult mai multe despre el. „Azi am să-mi crestez în grindă/Jos din cui acum, oglindă! ... Cu dorul,/Azi e singur puişorul,/Şi-am închis uşa la tindă/Cu zăvorul.

(Transcriere şi prelucrare: Diac. Marian Pătraşcu)

De la același autor

Ultimele din categorie