Sfântul Pavel spune într-una din epistole că trebuie să ne zorim să trăim, deoarece timpul este amăgitor. Este oare timpul amăgitor cu adevărat? Nu trăim noi oare toate zilele vieţii noastre ca şi cum am scrie în grabă, neîngrijit, o ciornă a vieţii pe care eventual o vom copia pe curat într-o bună zi, mai târziu?! Ca şi cum ne-am mulţumi să strângem laolaltă tot felul de materiale, rămânând ca abia mai târziu să ridicăm construcţia propriu-zisă, ce ar trebui să fie expresie a frumuseţii, armoniei, sensului? Trăim astfel an după an, fără a duce la împlinire şi desăvârşi ceea ce am putea face acum, fiindcă gândim că avem tot timpul îna­intea noastră: vom împlini mai târziu; într-o bună zi vom trece ciorna pe curat.

Anii vor trece şi nu o vom mai face nicio­dată, nu numai pentru că moartea vine şi ne seceră, ci şi pentru că, intrând într-o altă etapă a vieţii, devenim incapabili să mai facem ceea ce etapele anterioare ne-ar fi îngăduit să facem. Nu la anii maturi­tăţii putem împlini o tinereţe frumoasă şi plină de sens, după cum nu la vârsta bă­trâneţii putem să dezvăluim lui Dumne­zeu şi lumii întregi ceea ce am fi putut fi în anii maturităţii. Este un timp pentru toate, dar, odată ce timpul s-a dus, sunt anumite lucruri ce nu mai pot fi realizate.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, pp. 77-78)