O formă de moarte pe care o înfruntăm cu toții, într-o bună zi, este experiența părăsirii. De exemplu, atunci când solicităm un loc de muncă și suntem respinși – atâția tineri absolvenți trec astăzi prin această „moarte”! Sau când suntem respinși în dragoste. Cu adevărat moare ceva în noi, când descoperim că iubirea noastră rămâne fără răspuns și că altcineva este alesul sau aleasa. Și totuși, chiar și acest fel de moarte poate fi izvorul unei noi vieți. Pentru mulți tineri, deziluzia în dragoste este începutul maturizării, inițierea în viața adultă.

Apoi, doliul: pierderea unei ființe dragi e o moarte resimțită și de inima celui rămas. Avem impresia că o parte din noi înșine nu mai este, că ni s-a amputat un membru. Dar și doliul, când este înfruntat și acceptat lăuntric, ne face, pe fiecare dintre noi, mai vii ca înainte.

Pentru mulți credincioși, moartea credinței – pierderea (cel puțin aparentă) a certitudinilor celor mai profunde legate de Dumnezeu și sensul existenței – este aproape la fel de traumatizantă ca pierderea unui prieten sau a tovarășului de viață. Dar și aceasta este o experiență de moarte-viață prin care trebuie să trecem pentru maturizarea credinței. Adevărata credință este un permanent dialog cu îndoiala. Dumnezeu depășește în mod absolut tot ceea ce putem noi spune despre El. Conceptele noastre intelectuale sunt idoli pe care trebuie să-i zdrobim. Ca să fie pe deplin vie, credința noastră trebuie să moară mereu.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 23)