Dumnezeu când a făcut pe om a sădit întrânsul o dumnezeiască scânteie de lumânare, ca un cuget mai călduros şi ca un cuvânt povăţuitor minţii omeneşti, ca să deosebeascã binele de rãu. Aceasta este legea cea firească, ce se numeşte conştiinţă. Aşa Isaac săpa puţurile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunându-se patriarhii şi toţi sfinţii, înainte de a se fi dat legea cea scrisã au plãcut lui Dumnezeu. Iar când s-a întunecat aceasta pentru păcatele neascultãrii, atunci ne-a trebuit legea cea scrisă, ne-au trebuit sfinţii prooroci, ne-a trebuit însãşi venirea Mântuitorului nostru Hristos, ca să o lumineze şi să o învieze, ca să aprindă iarăşi scânteia întunecată din nepăzirea poruncilor.

Acum în mâna noastrã stă, fie să oprim aceastã conştiinţã, fie să o lãsãm să strălucească şi să ne lumineze de o vom asculta; pentru că de ne zice: fă aceasta şi nu o ascultăm şi de ne mai îndeamnă să nu o băgăm în seamã, ci o trecem cu vederea, o înecăm şi nu mai poate sã ne povăţuiască din greutatea ce este asupră-ne. Că fiind lipsiți de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o apă tulbure în care nu-ţi mai poţi vedea faţa, iar noi nemaisimţind ce ne învaţă ea, ajungem să credem că nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putinţã, căci nu existã cineva să nu o aibă, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Conştiinţa niciodată nu piere, ci pururi ne aduce aminte de ceea ce se cuvine să facem, chiar dacă noi, nu o simţim, pentru că nu o băgam în seamă şi o călcăm, precum am zis.

(Avva Dorotei, Învățături folositoare de suflet, Editura Bunavestire, Bacău 1997, p.10)