Experienţa pe care creștinul răsăritean o face în faţa lumii este aceea a descoperirii unei taine mereu mai adânci, niciodată epuizabile. Putem sesiza aici care este diferenţa între modelul cognitiv bizantin şi ambiţiile sub care a stat teoria cunoaşterii în modernitatea europeană apuseană, mai ales ceea ce s-a numit cunoaştere ştiinţifică. O asemenea comparare atrage atenţia asupra relativităţii modelului care a descris „obiectivitatea„ şi „ştiinţificitatea” cunoaşterii în timpurile moderne. A vrea să descrii în mod „obiectiv” o realitate anume presupune credinţa în existenţa unei esenţe a acestei realităţi, care să poată fi cunoscută pe cale intelectuală.

A vrea să descrii în mod „obiectiv” o realitate anume presupune credinţa în existenţa unei esenţe a acestei realităţi, care să poată fi cunoscută pe cale intelectuală. Goana după esenţe a marcat ciudăţenia vremurilor din urmă. Şi aşa cum ştim istoria ştiinţei în ultimele două sute de ani, „esenţele” s-au încăpăţânat mereu să se ascundă tocmai atunci când se credea că au fost în cele din urmă dezvăluite. Conştiinţa tainei nu exclude obţinerea de cunoştinţe pozitive în legătură cu realitatea, oricare ar fi aceasta, însă e limpede că aceste cunoştinţe nu au un caracter absolut, ci sunt repere pe un drum care se îndreaptă nu către o cunoaștere esenţială, ci către autentica experiere a inefabilului lumii ca semn al chemării către comuniune, către unire.