Contra-cost. Timpuri noi, obiceiuri vechi

Reflecții

Contra-cost. Timpuri noi, obiceiuri vechi

Mai este mult până departe. Avem mult de lucru pentru a elimina racilele unui trecut pe care entuziaștii din decembrie 1989 își doreau să îl îngroape cu trupurile lor, cu forța piepturilor dezgolite în fața armelor încărcate. Iar schimbarea ar trebui să înceapă chiar de la noi. Ce ar fi dacă, într-o bună zi, poate chiar aceasta, am refuza să plătim „taxele neoficiale”, cerându-le cerberilor situați în diverse funcții să își facă datoria, nu să își rotunjească, ilegal, veniturile? Ce ar fi dacă am învăța să spunem nu și am merge mai departe, chiar dacă accesul printre porțile întredeschise este, adesea, teribil de greu? Și ce ar fi dacă noi, chiar noi, am fi generația de la care ar porni spre firesc societatea în care trăim?

Trăim într-o lume stranie, a asocierilor ciudate și a asociațiilor complicate. Ne străduim să fim incluși în grupuri unde nu suntem doriți și fugim de cei asemeni nouă, de parcă simpla lor apropiere ne-ar molipsi, purtându-ne spre solitudine ori anonimat – oricare dintre cele două stări ni s-ar părea mai nocivă. Uităm de propria însemnătate și adoptăm mimici anormale, menite să ne ridice în ochii celor care, până la urmă, abia dacă ne vor remarca. Iar spre final, osteniți de prea lunga așteptare, înțelegem că ne-am irosit devenirea pentru un scop mărunt, într-o ireversibilă joacă a timpului pierdut.

Mi s-a spus – nu mă pronunț, pentru că nu mă pricep – că intrarea în diverse asociații la modă este condiționată nu de valoarea unei persoane, ci de recunoașterea acestei valori. Ceea ce aburcă într-un loc foarte înalt, un turn de fildeș situat printre piscuri scăldate în nori, oameni care nu au altă menire decât aceea de a stabili gradul de apreciere cuvenit unei persoane, în funcție de criterii adesea absconse, parcă alcătuite spre a nu lăsa la îndemâna muritorilor de rând uneltele utilizate de aceștia pentru a făuri semizei ai unor vremuri lipsite de orice logică.

De asemenea, mi s-a spus că există norme – legate de vârstă și îndeletnicire ori de altceva, orice – puse la punct pentru a împiedica intrarea neaveniților în acele spații cu aer pur și rarefiat, dedicate elitelor.

Fără a emite vreo părere în acest sens (repet, nu mă pricep la astfel de chestiuni complicate), mă întreb: care mai este rostul acelor grupuri, dacă lasă cheia de la intrare în mâna stângă a unor oameni obișnuiți să tragă zăvoare, nu să deschidă porți, să împiedice, nu să faciliteze accesul? Dar, întrucât regulile sunt reguli, discuția nu are niciun sens. După cum nu are niciun sens dezvăluirea (secretul lui Polichinelle) că unii cerberi din grupul celor mai sus menționați percep niște taxe, neoficiale, pentru efortul de a ridica stiloul. Până la urmă, fiecare organizație oficială, prin reprezentanții săi legali, își stabilește criteriile de selectare a celor aleși, asumându-și efectele pe care ajunge să le aibă parcursul fără noimă printre niște ruginite furci caudine.

Dar nu despre acest lucru voiam să vă vorbesc, ci despre faptul că țara noastră, indiferent de uniforma euro-atlantică adoptată, rămâne tributară obiceiurilor cu aromă orientală și reflex de pipăire a buzunarelor. Între „bacșiș” și „șpagă”, ajungem să gravităm în jurul noțiunilor sforăitor-prolixe, dar știm exact ce avem de făcut în viața de zi cu zi: ne facilităm accesul prin spații înguste cu ajutorul unguentului universal căruia i se spune, în lipsa oricărei alte denumiri, bani.

Cei din generația mea – situată nehotărât între 40 și 50 de ani – ușor mai naivi, încă mai cred că lucrurile trebuie să funcționeze altfel. Că ar fi datoria unei persoane, înscrisă în fișa postului, de a-i îndruma prin labirintul dosarelor cu șină, adeverințelor, cererilor și chitanțelor de orice fel. Dar începem și noi să ne dăm pe brazdă (o spun cu o ironie amară), văzând că altfel nu se poate.

Vom ajunge, în acest ritm, asemeni părinților și bunicilor noștri, tributari unui sistem putred, situat dincolo de limita ilicitului, dar mirați, în egală măsură, că situația nu se schimbă și năravurile vechi nu sunt corijate. Cum s-ar putea corija, din moment ce le-am adoptat și le păstrăm, strămutându-ne, cu arme și bagaje, de partea cealaltă a firescului?

Îmi povestea cineva – poate aceeași persoană care îmi relata detaliile despre asocieri și asociații, nu mai știu și nici nu prea contează – că, în curajoasa tentativă de a semnala abuzurile unui cerber dornic de șpagă, a întâmpinat un sfat blând și aproape politicos, care l-a dezarmat: „Stai cuminte. Ți s-a urât cu binele? Vrei să se rezolve vreodată problema ta?”. Apoi, în urma răspunsului afirmativ clătinat din cap de interlocutorul meu, binevoitorul a continuat: „Dă-i și tu ce și cât îți cere, că nu o fi un capăt de lume”. Iar aceste cuvinte cred că definesc exact lumea în care trăim.

Mai este mult până departe. Avem mult de lucru pentru a elimina racilele unui trecut pe care entuziaștii din decembrie 1989 își doreau să îl îngroape cu trupurile lor, cu forța piepturilor dezgolite în fața armelor încărcate. Iar schimbarea ar trebui să înceapă chiar de la noi. Ce ar fi dacă, într-o bună zi, poate chiar aceasta, am refuza să plătim „taxele neoficiale”, cerându-le cerberilor situați în diverse funcții să își facă datoria, nu să își rotunjească, ilegal, veniturile? Ce ar fi dacă am învăța să spunem nu și am merge mai departe, chiar dacă accesul printre porțile întredeschise este, adesea, teribil de greu? Și ce ar fi dacă noi, chiar noi, am fi generația de la care ar porni spre firesc societatea în care trăim?

Știu, mi se va spune că sunt naiv și că nimic nu este atât de ușor. Numai că, în aceste zile, când puțini își mai amintesc de martirii care s-au opus regimului totalitar comunist, cred din toată inima că este necesar să alungăm orice umbră întunecată a trecutului, luptând pentru libertatea în care ei au crezut până la supremul sacrificiu. În caz contrar, vom fi pe veci intruși în lumea noastră, dominată de asocieri, asociații și grupări menite să țină în genunchi, până la aprecierea (contra-cost) a cine știe cui...

Citește despre: