Copii fără părinți, copii fără copilărie
Literatura de psihiatrie vorbește despre o așa-zisă „întinerire a depresiei“ sau a tristeții, în sensul că tot mai mulți copii, tineri și adolescenți cad pradă acestei grele boli sufletești.
Literatura de psihiatrie vorbește despre o așa-zisă „întinerire a depresiei“ sau a tristeții, în sensul că tot mai mulți copii, tineri și adolescenți cad pradă acestei grele boli sufletești. Aceleași izvoare medicale arată că, dacă Elveția, țară cu un ridicat standard de viață, consemnează cele mai multe tentative suicidare la tineri, România are tineretul cel mai depresiv din întreaga Uniune Europeană, iar o cauză a acestei stări de spirit o constituie lipsa de perspectivă și orizont a acestora. Categoria cea mai vulnerabilă și cea mai dezavantajată din punct de vedere social din România o constituie tocmai cea a tinerilor, care se confruntă tot mai timpuriu cu diverse probleme, lipsuri, neîmpliniri și frustrări.
Uneori în căutarea unei vieți mai bune și comode, pe care nu au posibilitatea să și-o creeze acasă, alteori pur și simplu pentru a supraviețui, mulți români au fost nevoiți să ia calea străinătății, sperând că acolo vor descoperi o viață mai frumoasă și mai ușoară, mai civilizată și mai plăcută. Nu puține le-au fost însă deziluziile, în provizorat social și material, într-o lume atât de diferită și de străină valorilor în care au fost educați.
În urma lor au lăsat, în nenumărate situații, familii: părinți, soți, soții și copii; au părăsit mediul și anturajul în care se născuseră, crescuseră și se formaseră, crezând că vor descoperi o lume nouă, iar această descoperire va folosi tuturor.
Au părăsit țara și familia, chiar și pentru o perioadă de timp, cu speranța că, la întoarcere, vor aduce agoniseala lor, iar din aceasta vor avea cu toții un trai îmbelșugat. Și există numeroase exemple de „români fericiți“, de conaționali care s-au realizat material în afară.
În urma plecării lor, însă, s-au născut și dezvoltat adevărate drame personale și familiale. Pe lângă sentimentul acut al singurătății pe care l-au trăit cei mai mulți dintre românii plecați la lucru peste graniță, cei care au resimțit cel mai puternic lipsa acestora au fost membrii familiei. Sunt tot mai numeroase cazurile în care nu doar tații pleacă să muncească în afară, ci și mamele care speră să se realizeze mai bine material în altă țară, lăsând acasă copiii, în supravegherea unor bunici bătrâni și bolnavi, a unor mătușe sau unchi neputincioși și incapabili să înțeleagă deplin frământările, nevoile și suferințele sufletești ale acestor copii.
Știrile sunt uneori terifiante, din acest punct de vedere: tot mai mulți astfel de copii, lipsiți de dragostea, grija și supravegherea părintească, se refugiază în acte antisociale, abandonând școala, dar integrându-se în cercuri și anturaje vicioase și păgubitoare pentru viața lor, în consum de alcool și droguri, în tabagism, erotism și sexualitate, în agresivitate și violență.
Nevoiți să muncească în străinătate, cu speranța că, la întoarcere, vor oferi copiilor un trai decent, părinții pierd cel mai frecvent tocmai sufletul copiilor lor. Preocupați de profituri imediate, ei scapă din vedere faptul că pruncii cu care Dumnezeu le-a binecuvântat familia constituie investiția cea mai importantă, investiția vieții lor. Caută să adune în afară, crezând că la întoarcere își vor ajuta și ocroti copiii, dar nu își dau seama când și din ce cauză relațiile s-au răcit, iar copiii s-au îndepărtat, preferând afecțiunii materne sau paterne atmosfera libertină a anturajului, compania străinilor. Este o durere pentru un părinte, mamă sau tată, să constate că fiica sau fiul evită comuniunea cu ei, împărtășindu-și trăirile sufletești, bucuriile sau încercările personale anturajului. Iar recomandările pe care acesta i le face nu sunt dintre cele mai curate moral. Dacă mama și tatăl îi dau sfaturi cu suflet de părinte și în baza unei experiențe personale de viață, anturajul teribilist îi fac recomandări dintre cele mai păgubitoare pentru viața sa.
„Vino cu trei luni
mai repede acasă și
să știi că eu îți voi plăti salariu dublu!“
Voi încheia cu un exemplu și o concluzie. În urmă cu mai mulți ani, un post de televiziune cu largă audiență făcuse un reportaj- anchetă privind efectele dezmembrării familiilor, din cauza plecării unuia dintre părinți la muncă, în străinătate. Au ales să vorbească mai întâi cu soția bărbatului plecat, întrebându-o dacă alegerea făcută de soț a fost una benefică pentru familie. Fără ezitare, femeia a răspuns că a fost, negreșit, o hotărâre bună, odată ce soțul plecat își pierduse serviciul, avusese, pe fond depresiv, o tentativă de sinucidere și se aflau în fază de execuție și evacuare silită pentru neplata, de ani de zile, a cheltuielilor de întreținere. Ba chiar cu mândrie, femeia se lăuda că din banii pe care îi primea lunar de la soț achitase datoriile, în plus făcuse chiar și unele modificări la casă: centrală termică, termopane, ușă metalică. Din banii pe care îi primea, deschisese chiar și un cont, în care depunea lunar o sumă, pe numele copilului, în speranța că peste ani nu va fi și el constrâns, din cauza lipsurilor materiale, să ia calea străinătății. Cel puțin din ceea ce spunea, ea lăsa să se arate foarte mulțumită.
Într-o cameră alăturată, în fața calculatorului, se afla un băiețel de aproape 10 ani, singurul copil al familiei. Probabil că și la viitorul lui se gândise tatăl, în momentul în care a plecat să facă bani, în străinătate. Reporterul i-a adresat și copilului aceeași întrebare: Este bun sau rău faptul că tatăl său plecase din țară. Iar el, cu simplitatea și sinceritatea ce îi caracteriza vârsta, a răspuns la modul că mama spune că e mai bine așa. Reporterul a insistat și l-a întrebat iarăși: Dar tu ce spui? Și copilul a dat același răspuns, într-o altă formă. Cum că, din banii primiți, și-au plătit datoriile, și-au pus centrală și ușă metalică, ba chiar au instalat și termopane. Văzând ochii umeziți de lacrimi ai copilului, reporterul i-a spus din nou: dacă ai putea să îi transmiți tatălui tău ceva, ce i-ai spune? Copilul a zis atunci că tatăl său este mult prea departe pentru a-l auzi, și așa dă telefon foarte rar, pentru a economisi bani și a-i trimite apoi acasă. Dar dacă totuși, te-ar auzi, ce ai dori să îi spui? l-a întrebat pentru a doua oară realizatorul. Iar copilul a zis: „Dragă tată, dacă m-ai putea auzi, să știi că mama a plătit toate datoriile, a pus centrală, termopane și ușă metalică. În plus, îmi pune lunar și mie câteva sute de dolari într-un cont special, pentru a-i avea când voi fi mare. Însă, dragă tată, dacă mă auzi cu adevărat, am pentru tine o singură rugăminte. Eu am calculat banii care s-au adunat în contul meu. Vino cu trei luni mai repede acasă și să știi că eu, din acești bani, îți voi plăti salariu dublu decât primești tu acum, acolo!
Concluzia este următoarea: orice copil are nevoie de afecțiune, de dragostea, grija și bunătatea părinților săi. Are dreptul la un trai decent, însă nevoia cea mai mare a sa este nevoia de afecțiune, nevoia de sensibilitate din partea celor apropiați. Pentru a se dezvolta frumos și armonios, fizic și spiritual, el are nevoie nu doar de adăpost, ci și de sentimentul siguranței alături de părinții săi, de confort sufletesc, ce suplinește luxul material; are nevoie nu doar de hrană materială, ci mai ales de hrană spirituală, odată ce vârsta copilăriei, a adolescenței și a tinereții, datorate lipsei experienței, reprezintă perioadele cele mai vulnerabile din viața unei persoane.