Statisticile mondiale și naționale privind prezentul, dar mai ales viitorul familiei, date publicității de către instituțiile abilitate în ultimele luni, ar trebui să creeze tuturor temeri profunde. Ele arată că, în Europa, la fiecare 30 de secunde se produce un divorț, iar la fiecare 27 de secunde se săvârșește un avort. Din trei familii ce viețuiesc pe „bătrânul continent“, doar una are copii, cea mai mare parte a acestora provenind din așa zisele „uniuni consensuale“, deci din afara unei familii legitim și legal constituite. Numărul persoanelor în vârstă depășește cu mult pe cel al adolescenților, astfel încât organizații importante au tras un semn de alarmă, vorbind despre Europa ca un continent îmbătrânit și despre o reală „iarnă demografică“.

Dacă în anul 2009, Parlamentul European, observând toate aceste lucruri, recomanda adoptarea de către toate statele membre ale Uniunii Europene a unor politici de încurajare a familiei și a nașterii de copii și crearea de ministere speciale care să încurajeze acest fapt, politicianul britanic Jonathan Poritt, pe baza unor calcule stranii, considera că, în contextul încălzirii globale și al împuținării resurselor Terrei, nașterea a peste 2 într-o familie copii constituie o gravă iresponsabilitate din partea părinților.

Tot în anul 2009, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomanda statelor membre accesul nelimitat la avort, ca „drept necondiționat în întreaga Uniune Europeană“, precum și introducerea educației sexuale în școlile din U.E, însă o educație nu care să responsabilizeze tinerii asupra darului procreației și a binecuvântării pe care o reprezintă copiii, ci al evitării acestuia, prin cunoștințe de prevenție și contracepție. În prezent și ca urmare a tuturor acestor recomandări, avortul mai este interzis doar în două țări europene (Irlanda și Malta); este permis în anumite circumstanțe în alte 14 stare, iar în 11 dintre acestea este „liber“.

Nici la nivel de Românie, cifrele și realitățile nu sunt mai îmbucătoare. Prima lege adoptată într-o așa zisă Românie revoluționară liberă a fost cea a legiferării avortului, ale cărei efecte de constatăm astăzi cu mult dramatism. Statistic, 75% la sută dintre români s-au declarat recent împotriva avortului, 63% împotriva divorțului și 91% împotriva homosexualității. Și cu toate acestea, paradele gay s-au desfășurat, divorțuri se pronunță de acum și „amiabil“ mai multe decât oricând și în număr mare mare decăt al famiilor care se mai întemeiază. Cât despre avorturi, aceleași statistice înspăimântătoare și extrem de precise arată că 28% dintre femeile românce au făcut, în viață, un avort; 32% - 2 avorturi; 30% - între trei și cinci întreruperi de sarcină și aproape 12% au săvârșit peste cinci avorturi. Media de avorturi pentru fiecare româncă devine astfel cea de 3-4 întreruperi de sarcină. Anii 1994 și 2000 și 2004 rămân triști pentru istoria unui neam proclamat „creștin“ și „Grădină a Maicii Domnului“, cu peste un milion de avorturi fiecare. Pentru acest întreg „palmares“ trist, România a pierdut un incontestabil loc întâi la avorturi, situându-se astăzi pe locul al treilea, după țări considerate „civilizate“, precum Anglia și Franța.

Față de toate aceste realități dramatice, credința ortodoxă apără dreptul la viață al copilului nenăscut, considerând avortul a fi o crimă premeditată și fără circumstanțe atenuate, prin care părinții refuză să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu în actul dobândirii de copii, o crimă în care, paradoxal, persoana care ar trebui să fie ocrotitorul vieții personale și a celei izvorâte din aceasta - mama - devine cel mai mare dușman.

Familia - mica Biserică sau „biserica de acasă“

Spiritualitatea Ortodoxă dezvoltă o înaltă și frumoasă învățătură referitoare la vocația comunitară a omului, la nevoia de dialog și comuniune a persoanei umane. Ea învață că familia are instituire divină și se bazează pe alteritatea ființei umane, creată în cele două genuri: bărbat și femeie.

Dumnezeu, în baza atotînțelepciunii Sale, cunoaște faptul că viața omului prin această lume este anevoioasă, după cum și mântuirea - țelul ei cel mai înalt - este o lucrare pândită de mari primejdii trupești și sufletești. Dacă viața firească este dificilă, cu atât mai grea este înaintarea pe calea îngustă, aspră și cu lacrimi, a mântuirii. Și din acest motiv, Părintele Cel Ceresc îi dă omului ajutor potrivit pentru el, în persoana celuilalt, a soțului sau a soției.

Spiritulitatea răsăriteană consideră că femeia reprezintă pentru soțul creștin cea mai mare binecuvântare care i-a fost dăruită de către Dumnezeu, pentru a se împărtăși, alături de acesta și spre folos comun, de calitățile ei trupești și sufletești, legate mai ales de constituția ei fizică și afectivă, de bunătatea și delicatețea, suavitatea și gingășia ființei sale.

În mod similar, pentru o soție și o mamă creștină, soțul ei reprezintă darul cel mai înalt, oferit de către Creator, pentru a o susține și întări în opera de mântuire, îmbogățindu-i viața cu trăsăturile lui: putere, hotărâre, fermitate, energie.

În această relație de iubire și dăruire și în acest dialog al darurilor, fiecare dintre ei oferă celuilalt ceea ce are specific, mai frumos și mai înalt, bucurându-se, în același timp, de darul vieții sale. Dăruiește fără să sărăcească, ci îmbogățindu-și infinit viața și îmbogățindu-l sufletește și pe celălalt.

Familia creștină constituie la rândul ei, potrivit acestei înalte concepții, „Biserica de acasă“, „Biserica în miniatură“, loc al împlinirii și realizării mutuale, trupești și sufletești, școală a virtuților creștine, laborator al mântuirii și desăvârșirii, un adevărat altar de jertfă.

Copiii - mângâîere sufletească și toiag bătrâneților noastre

În cadrul acestei înalte concepții despre familie, ca leagăn al civilizației și loc al desăvărșirii creștine, spiritualitatea noastră ortodoxă, bazată pe cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți, consideră copiii a fi mângâierea cea mai mare pe care Dumnezeu a dat-o neamului omenesc după ce acesta căzut în păcatul primordial și a pierdut nemurirea (Sf. Ioan Gură de Aur). Copiii sunt raza de lumină și izvorul de bucurie din sufletul părinților, toiag bătrâneților și neputințelor celor care i-au născut și i-au crescut, multe dintre acestea datorate tocmai grijii și ostenelii depuse pentru nașterea, creșterea și educarea lor.

Prin nașterea de copii, părinții devin colaboratori și împreună-lucrători cu Dumnezeu, Cel ce pe toate le-a adus la ființă, din iubire, și pe toate le cheamă să I se asemene, în desăvârșire. Copiii reprezintă un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru părinți, căci, odată cu venirea lor pe lume, casa noastră, familia noastră trebuie să devină un loc al bucuriei și speranței, să simtă o întinerire continuă, din frumusețea și curăția acestora.

Bucuriile adevăraților părinți sunt împlinirile sau realizările, reușitele și succesele copiilor lor, după cum și cele mai grele necazuri nu sunt cele personale, ci înfrângerile, necazurile și nereușitele copiilor. Copiii sunt moștenirea pe care o lăsăm, rațiunea și motivația tuturor ostenelilor și jertfelor noastre de o viață.

Copiii reprezintă cea mai importantă investiție a vieții noastre, investiția pentru veșnicie, însă drama lumii contemporane o constituie faptul că mulți dintre cei ce trăiesc în ea sunt preocupați mai ales de investiții cu profituri materiale și imediate, pierzând din vedere esențialul, iar de multe ori când îl descoperă pe acesta, este prea târziu.

Educația copiilor constituie astfel cea mai mare artă, pentru că, în timp ce toate celelalte arte urmăresc un folos în lumea de aici, educația creștină a copiilor are ca scop dobândirea bunurilor viitoare și veșnice. Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă, cu deplină îndreptățire, părinții cu artiștii ce trebuie să urmărească realizarea unor adevărate opere de artă. Copilul este, la început, asemenea unui bloc de marmură de mare preț, dar amorfă. Precum sculptorul trebuie să dea formă armonioasă acestuia, tot așa și părinții trebuie să înfrumusețeze viața copiilor cu virtuțile cele mai înalte, îndepărtând tot ceea ce este contrar și urât, să facă din copii adevărate opere de artă însuflețite. Educatorul este un Pygmalion care trebuie să se îndrăgostească de Galateea sa, adică de copilul pe care îl sculptează, pe care îl formează sufletește.

Pentru toate aceste motive, soții creștini trebuie să ia aminte la darul nașterii de copii, cu care Dumnezeu i-a investit, și să-l cultive, spre a lor mântuire.