Cea mai răspândită părere despre ştiinţă, filosofie şi teologie este că ştiinţa este complet separată ca metodă de filosofie şi teologie. Ştiinţa se bazează pe experiment pe când teologia şi filosofia se bazează pe elucidarea unor propoziţii de bază care au ca origine fie revelaţia, fie raţiunea.

Dacă lucrurile stau aşa, atunci este destul de clar că între teologie şi filosofie, pe de-o parte, şi ştiinţă, pe de altă, parte nu poate exista decât o sigură modalitate de comunicare şi anume probarea ştiinţifică a postulatelor fundamentale ale filosofiei şi teologiei. Adică demonstraţia ştiinţifică a revelaţiei şi a raţiunii.

Dar chiar teologia şi filosofia demonstrează fiecare la rândul ei că propoziţiilor lor fundamentale sunt nedemonstrabile, sunt axiome care trebuiesc primite ca atare. 

De aici se naşte o mare controversă care pare a fi insurmontabilă. Fie acceptăm teoriile ştiinţifice curente şi apoi încercăm să acomodăm teologia şi filosofie cu rezultatele lor dar riscăm ca pe măsură ce teoriile ştiinţifice se schimbă să schimbăm şi teologia şi filosofia ca şi cum revelaţia sau raţiunea ar depinde de ceea ce se crede la un anumit moment în istorie, fie respingem teoriile ştiinţifice ca nefiind relevante pentru teologie şi filosofie şi dezvoltăm un sistem complet separat în care cele trei domenii nu comunică aproape deloc. De aici, din nefericire, rezultă faptul că în teologie metodele ştiinţifice, de încercare şi eroare sau de probare a teoriei prin experiment nu au nici un fel de relevanţă.

Sunt mai multe motive pentru care această dilemă este falsă. Am să mă opresc doar asupra unuia dintre ele. Şi anume faptul că teologia este un domeniu în care experienţa şi feedback-ul asociat practicii nu contează.

Dacă considerăm teologia doar un sistem de propoziţii care au fost stabilite odată pentru totdeauna de autoritatea teologică supremă atunci diferenţa este clară. Dar este acceptabilă această viziune asupra teologiei? Hristos afirmă că este Calea, Adevărul şi Viaţa, Sfinţii Părinţi consideră teologia ca fiind arta practică a punerii în aplicare a Adevărului şi Vieţii.

O asemenea viziune se centrează pe experienţă şi nu pe deducţie. Operele ascetice ne arată constant cum „arta” mântuirii se bazează pe experienţele Părinţilor care seamănă mai degrabă cu felul în care ştiinţa operează cu experimente decât seamănă cu disputele filosofilor. Esenţialul acestor învăţături este mereu verificarea experienţelor cu Părinţii încercaţi, în felul în care rezultatele experimentelor ştiinţifice sunt validate de comunitatea ştiinţifică. Chiar în disputele teoretice din teologie recursul ultim era experienţa Sfinţilor Părinţi, care probaseră prin viaţa lor faptul că trăiau în duh şi adevăr.

Teologia astfel privită prin experienţa Sfinţilor Părinţi nu mai este doar un sistem de propoziţii care se referă la o entitate nebuloasă la care doar unii au acces. Ci este un mod de viaţă care este accesibil tuturor şi în care progresul pe calea mântuirii poate fi „măsurat” cu ajutorul duhovnicilor şi a comunităţii credincioşilor ca întreg. Ca urmare teologia patristică departe de a fi rigidă este foarte flexibilă ea permiţând explorarea unor noi şi variate moduri de a trăi conform cu învăţătura Bisericii.

Patericul egiptean este o colecţie de exemple în această direcţie care ne arată că Părinţii nu erau deloc prizonieri unor rutine ci, în mod constant, îşi ajustau viaţa în raport cu noile experienţe ale omologilor lor din întreaga lume ortodoxă.

O asemenea concepţie despre teologie este compatibilă, ca metodă, cu ştiinţa şi poate ar trebui să ne pună în gardă cu privire la modul în care în vieţile proprii în loc să cercetăm experienţa Sfinţilor părinţi şi experienţa Bisericii din care facem parte preferăm să aderăm la un set de prejudecăţi şi să considerăm că ne sunt suficiente pentru mântuire. Sfinţii nu au procedat niciodată aşa, ci au fost mereu preocupaţi dacă nu cumva greşesc şi se îndepărtează de calea mântuirii, căutând şi întrebând mereu duhovnicii şi cercetând experienţa celor dinainte. Ceea ce ar trebui să ne inspire şi pe noi să nu ne aşezăm confortabil în iluzia mântuirii automate ci să căutăm mereu să urmăm experienţa sfinţilor în cercetarea continuă a felului în care păşim pe calea mântuirii.