Duminica se stinge încet. Suntem spre seară și rămâne ecoul bucuriei întâlnirii cu Ortodoxia luptătoare și purtătoare de Icoane. La vremea Vohodului celui mare din Liturghie – prima a Sfântului Vasile – preoții au iești purtând, pe lângă Darurile ce s-au sfințit, icoane. Pentru unii simple imagini. Pentru alții – care insistă pe teme ale Scripturii trunchiate din Scriptură – facsimile de idolatrie. Pentru ortodocși, Lumină! Ani buni în viața pastorală am întâlnit sute de comentatori la adresa icoanelor. Unii exagerând cu așezarea lor pe toți pereții casei, alții contorsionând învățătura bisericii. Uneori din rea voință. Altă dată – pe la începutul slujirii mele – intrând în case eram invitat să dau cu Aghiasma ce tocmai o sfințisem după ușa din debaraua unde se păstrau măturile și cârpele de curățenie din casă, unde aștepta în smerenie câte o picătură de omenie câte o icoană. Uneori mă rușinam de lipsa de rușine a câte unei explicații. Oamenii, când caută să fie șugubeți cu privire la stângăciile lor duhovnicești devin penibili, rănind adevărul cu insinuarea unor glumițe nesărate. Trecuseră ani buni de când nu te pedepsea nici o Securitate pentru icoane și ei o țineau înainte că de aceea le țineau acolo, de teama folosirii lor ca mijloc de compromitere socială. 

Datorez cea mai frumoasă explicare a realității dumnezeiești a icoanei Părintelui Profesor Ilie Moldovan. Căutam argumente la Sfântul Ioan Damaschin ori Sfântul Teodor Studitul – nu apăruseră cărțiele lui Evdokimov, Ozolin ori Lossky – când l-am auzit la o oră de curs povestindu-ne cum cel mai profund argument al Icoanei este Întruparea, iar alcătuirea ei fizică se fundamentează cu Schimbarea la Față a Mântuitorului. Și ne-a spus cum colibele pe care Apostolul Petru simte nevoia să le construiască pe Tabor – una lui Dumnezeu, lui Moise și o a treia lui Ilie – exprimă nevoia firii umane de a păstra lumina în căușul ca de lemn de colibă al icoanei. Petru nu spune să construiască o colibă și pentru el sau ceilalți Ucenici, ci doar pentru cei care se umpluseră și umpluseră de lumină Lumea. Nevoia de a prinde Lumina Învierii înainte de Înviere în tainica iubire a colibei ca expresie a intimității casnice umane. Au trecut ani și cred, cum credea și Părintele, că parte din casele noastre sunt coaste luminate ale Taborului. Că noi înșine suntem, de fapt, suflete căzute în admirație dinaintea Luminii celei necreate care ține cu raza ei de har lumea. 

Aud des cum icoanele și moaștele sunt batjocorite. Uneori folosite în detrimentul ideei că Ortodoxia Bisericii este fundamentată evanghelic. Simt uneori că mă înfurii pe folosirea, la nesfârșit parcă, acelorași clișee penibile împotriva prezenței tainice a Învierii în casele noastre prin Icoane. Alteori simt o milă și o durere reală pentru cei care nu fac efortul să evadeze din mediocritatea lucrului luat de-a gata. Un cot de nămol colmatează mereu curgerea Iordanului prin Valea icoanelor de unde și setea nefericită de absolut pe care omul modern o simte, dar o satură cu sucul roșcovelor ideologice. Când icoanele străjuiesc suferința ori biruința, omul înțelege că urcă Muntele Schimbării la Față și poate cuprinde cu mintea posibilitatea Învierii. 

Curseseră peste noi câteva zile de când COVID-ul trecuse din starea de știre la starea de veste îndoliată. Pe poarta din spatele spitalului, din curtea de la Morgă, preluam deja de două zile victimele însingurate de o rigoare anormală, purtându-le la groapă. Știam un prenume lipit pe capac și o parte din mine, ca om preoțit, refuza să ducă doar un trup spre groapă fără să vestesc nădejdea Învierii celor ce se despărțeau de el. Cine a trecut ca preot prin exercițiul acesta știe foarte bine ce spun. Ușor, însă, m-am liniștit. În cimitir, dincolo de parbrizul unui escavator minuscul care săpa gropile, chipul unui gropar pe care-l știam de ceva timp însoțea tristețea mea. Până într-o dimineață când, cu intuiție demnă de un anahoret reîntors în lume, omul a pus pe parbrizul mașinăriei sale o icoană a Învierii. O Înviere ce se uita la mine, costelivul în credință, încurajându-mă. Dintr-o dată m-am simțit pe Munte și am înțeles Cine este Acela care schimbă chipul morții în Lumină. Și am început să plâng. 

Ultima dimineață aglomerată la scoaterea victimelor din tunelul morții. Mă așteptam la încă o zi grea. Șefa de tură de la UPU a ieșit să ne spună cea mai minunată veste: Azi noapte nu a mai murit nici un pacient! O liniște de preț s-a așezat peste sufletele noastre. Ne-am îmbrățișat laolaltă medici, asistente, ambulanțieri, oamenii de la pompe funebre care gardau de obicei plecările, jandarmul și polițistul de serviciu... icoana Învierii coborâse între noi. 

Poate părea că nu rezonează sărbătorii ce tocmai a trecut. Dar o cântare din vecernia privegherii mi-a adus aminte de diminețile acelea imposibil de trecut fără icoana Învierii în suflet: „Acum s-a întins lumina dreptei credințe spre toți, risipind ca un nor înșelăciunea păgânătății și luminând inimile celor credincioși. Veniți toți să cădem cu gând binecinstitor închinându-ne, noi credincioșii, cinstitelor icoane ale lui Hristos”. Și am înțeles că icoana nu se luminează de la noi, ci de la Domnul ce S-a schimbat la Față și că nu se arată decât inimilor luminoase! Să fim, dar, inimi de lumină! Să vedem!