Suntem deja în a noua zi de postire. E mult? E puțin? Pentru cel obișnuit cu postirea e puțin, tare puțin. Pentru cel neobișnuit pare mult, precum și este, iar cel care niciodată nu a încercat poate să i se pară că trece prin focul foamei celei mai aprige. Să nu credeți că Părinții Bisericii, unii încercați de post precum aurul în foc, nu aveau cunoștință despre greutatea postirii. Poate de aceea începem ziua de Marți din săptămâna a doua a Postului cu această cântare la Vecernie (alcătuirea lui Iosif, 3): „Dumnezeule, Cel ce ne-ai adus pe noi acum a săvârși mersul cinstitului post și ne-ai dăruit a intra în sfânta călătorie a săptămânii a doua; Însuți, Doamne, înveșnicește-ne să trecem lesne și spre cea viitoare, trupului și sufletului nostru bine făcându-le, și tărie dându-le. Ca săvârșind drumul bărbătește, să ajungem toți cu bucurie la dumnezeiasca zi a Învierii Tale și, purtând cununi, să Te lăudăm neîncetat”. Poate părea o rugăciune un pic exagerată cu un motiv oarecum pueril. Dar pentru cel care trage de sine pentru a se măsura cu postirea lucrurile nu stau deloc așa. 

Poate părea ciudat că la o vreme în care auzim de războaie și dificultăți economice, în care ascultăm deseori plângerea și scrâșnirea dinților ce mușcă țărână să ne preocupăm atât de mult de „bărbăteasca” trăire a postirii. În fond, ce curaj îți trebuie să înfrunți un meniu de dulce ori o prăjitură fără rost în post? E interesantă această gândire într-o lume care pune accent intens pe nutriție, pe nemâncare și însetare pentru a slăbi, pentru a fi și arăta „cool”. Limita între cursurile și formările pe nutriție și asumarea postirii e dată de diferența dintre un manual de coaching nutrițional și Evanghelie. Între foamea ca fenomen indus și flămânzire ca fundament asumat al jertfirii. Pentru un creștin autentic, „a posti” înseamnă a călători, a te aleza pe cale spre Ierusalim. Cine cunoaște istoria poporului ales înțelege că nici zilele – patruzeci – și nici efortul postirii nu sunt întâmplătoare. Nu sunt un joc de geneză culturală. Ci un dat ontologic. Crescut din efortul și experiența fiecărei generații anterioare nouă. Că în postirea mea este memoria postirii celor dinaintea mea. Efortul încadrării lor nu în regulă cât în asumarea jertfirii.

Bunicile noaste ne povesteau cum bunicile lor pregăteau vasele de gătit pentru postire. Fierbeau, spălau cu leșie și iar fierbeau – la vremea postului – vasele din casă. Apoi le clăteau cu apă curată iar cele în care pregăteau pâinea ori hrana copiilor le stropeau cu Aghiasmă Mare. Simplă paradă? De unde... Pentru că totul se desfășura în intimitatea bucătăriei fiecăreia. Și nu, nu puneau pe Facebook ce spală, cum spală ori ce detergent folosesc (oricum pe atunci cenușa era bio iar apele, mai toate, limpezi curgătoare). Era modul lor de a decreta casei că sunt de partea postirii și nu acceptă ca efortul lor să fie nebăgat în seamă de casa lor. Postul se trăiește bărbătește dar se conjugă, limpede, la feminin.

Astăzi ne este mai ușor să luăm semipreparate și să cumpărăm vase, multe de unică folosință. Nu mai îndatorăm pe nimeni din casă cu efortul postirii. Uneori, ca Biserică, pare că ne cerem scuze că deranjăm comoditatea credincioșilor cu astfel de momente de cântărire a limpezirii caselor noastre. E tot mai greu. Paralel avem nu concurența rafturilor cu bunătăți ci caricaturizarea postirii de către tot soiul de guru care descoperă remedii prin hrană pentru orice. De la suferințe fizice la frisoane de lectură a socialului. Bătrânii bisericii știau că a posti înseamnă nu doar a răbda foamea, ci și a face din sufletul tău pom înflorit de Duhul Sfânt din care să culegi cu bucurie roadele înfloririi lăuntrice. Scrie imnograful Triodului, la Stihoavna Vecerniei: „Postul cel duhovnicesc să-l postim, să rupem toată încurcătura și să fugim de smintelile păcatului; să iertăm fraților noștri datoriile, ca și nouă să ne ierte greșelile noastre.  Că așa vom putea striga: să se îndrepteze rugăciunea noastră ca tămâia înaintea Ta!”. Cu alte cuvinte un bob de tămâie transparent prin rugăciune și iubire e tainica străbatere a sufletului nostru prin efortul postirii.

Am zărit astăzi, la Casa memorială „George Enescu” de la Sinaia, un strop din adevărul acesta. Într-o vitrină de sticlă își odihnește corzile vioara cea dintâi a lui Enescu. La care cânta când avea 4 ani. Senzația că ar trebui să o îmbrățișez nu m-a părăsit nicio clipă cât am filmat ediția din Bucuria Credinței pe care am pregătit-o de-acolo, de la Vila Luminiș. Ca și cum aș fi îmbrățișat copilăria unui neam întreg în căutarea Poemelor și Rapsodiilor sale încă nenăscute. Atâta tihnă și atâta muncă. Să se îndrepteze rugăciunea noastră ca tămâia înaintea Ta, Doamne! Ca o îmbrățișare de lemn ce-și cântă nemurirea prin munca unui prunc.