Cu ajutorul lui Dumnezeu, am intrat în cea de-a doua săptămână a postirii. Am crescut sufletește? Am scăzut cu râvna? Fiecare după cum a îngăduit lui Dumnezeu să lucreze în inima și viața sa. La Tricântarea de la Utrenie (1, 2) ni se pune dinainte un text plin de înțelepciune: „Postul cel curat este: depărtarea de păcate, înstrăinarea de patimi, dragostea cea către Dumnezeu, nevoința spre rugăciune, lacrimile cu umilință și îngrijirea de săraci; așa a poruncit Hristos în Scripturi”. Aproape că nu ar mai trebui să căutăm prea multă explicare a pedagogiei duhovnicești așezată de Biserică, prin post, la îndemâna noastră. Se vede că nu citesc Părinții comentariile „specialiștilor” de pripas pe Facebook în care, constatând că a scăzut cu doar 5% achiziția de carne din magazine trag concluzia că ar fi neortodoxă mulțimea de cumpărători. Niciunul dintre Sfinți n-ar fi stat să numere dumicații aproapelui și nici îmbucăturile vecinului. Sunt convins că defectăm ceva din taina postirii atunci când, parcă disperați să facem rating pe seama postului, emitem niște judecăți de genul acesta. Când lângă tine copii vecinului tău rabdă foamea, cred că a posti înseamnă a-i hrăni pe săturate pe aceia.

Depărtarea de păcate este prima preocupare a postitorului. La modul în care a posti înseamnă a ieși din excese și din nepermis. E o chestiune de bun-simț să cauți în post izbăvirea de „extremismul” consumului ori de compromisul asupra bunei măsuri. Până și postirea în exces de „reclamă” este zădărnicire de post. Ea se leagă de cel mai de preț exercițiu al postitorului: minima isihie a înstrăinării de patimi. E timpul în care Hristos ne îndeamnă să stăm cu spatele la bunăstarea falsificată a prea-multului. 

A te înstrăina de patimi nu ține doar de fuga de ele, ci și la uitarea lor într-un colț de lume prin care nu vrei să treci. Ca odinioară când eram copii și în vitrina librăriei erau cărți multe, caiete și hârtie creponată dar într-un colț, uitat parcă, un camion de plastic mare, cu o cabină galbenă, splendidă, cu roți negre și parcă desprinse din cele mai minunate plantații de cauciuc natural. Visezi la el o zi, două nopți, fugi de la școală să-l vezi ori când mergi să îți aștepți mama să iasă seara de la serviciu din magazinul vecin librăriei. Până într-o seară. Când constați disperat că nu mai este acolo. Te ia spaima. Nici n-ai pe cine întreba dacă și cine l-a luat. Te strângi de brațul tatei și nu spui nimic dar el simte că nu, nu e în regulă cu tine. Apoi mama. Vede și ea. Te întreabă. Nu zici nimic doar barba îți tremură a neputință. Nu. Nu e nimic în regulă, dar n-ai recunoaște veci asta. Taci. Ajungi acasă și așezi pantofii la locul lor. Dimineață mergi la școală și juri în gând că nu vei mai călca niciodată dinaintea librăriei care din Rai devine, ad-hoc, iad. Adormi greu, cu sughițuri ascunse în tainica boscorodeală a lui Dumnezeu în care îți așezi gândurile ultime ale zilei. Știi sigur. Prin fața librăriei nu vei mai trece niciodată. Nu vei mai iubi cărțile și nici caietele. Nu au rost fără camionul acela minunat... Dar nici pe acela nu îl vei mai căuta. Nu te merită – vei zice – și în gând cauți deja altă țintă să te bucure. 

Dimineața, când te trezești, constați că ghiozdanul tău se află pus în cuva de transport a camionului din vitrină. În șoaptă tata l-a strecurat printre oftaturile tale. Nu. Nu mai are nicio valoare care decurge din frumusețea lui din vitrină. Ci pentru că este încărcat cu dragostea tatei care te-a înțeles și iubirea mamei care a insistat să îți vadă încă din zori ochii luminoși. 

Asta este răsplata părutei noastre înfrângeri prin renunțare. Darul ce se naște din „schimbarea traseului” dinspre dorința ta proprie, spre împlinirea voii Tatălui te face admirator al iubirii Bisericii. Iar rugăciunile tale se transformă din bolboroseli de supărare cu Dumnezeu în tăceri de admirație, cuvinte nerostite care dau rost zilelor ce-și așteaptă înveșnicirea. 

Ieri, în pelerinajul cu icoanele din jurul minunii de catedrală de la Sihăstria Putnei, am privit bărbăția copiilor ce ne însoțeau cu icoanele și iconițele lor în rotunda alcătuire a mișcării noastre liturgice. Sobri. Verticali. Conștienți că țin în mânuțele lor pe Însuși Domnul și pe Sfinții Săi. Ce m-a uimit era că unii dintre cei mari se grăbeau să-i filmeze cu iPhone-ul sau, mă rog, cu telefonul mobil, fiind convinși că puștimea aceea cu strălucire de sobor nu îi vede. Și așa era. Copiii erau atenți la icoanele lor nu la ei. Între „icon” și „iPhone” aleseseră icoana. M-au bucurat până la lacrimi. Lacrimi de umilință pentru că niciodată nu voi putea strânge în bucuria îmbrățișării toată prezența aceea a lor. Am înțeles, atunci, că eu, eu sunt săracul către care Dumnezeu a îngăduit mila prăznuirii celei mai ample bogății. A omeniei care crește spre dumnezeire. Mulțumesc copii, profesorii mei de bucurie!