„Doar prin credință omul biruie egoismul, pășește dincolo de hotarele eului și intră într-o nouă realitate transcendentă care transcende, de asemenea, subiectivismul. În această nouă realitate, credinciosul este condus și călăuzit de rugăciune; el simte, gândește și trăiește prin credință. Trasând această cale a credinței în mintea omului, Sfântul Isaac notează faptul că mintea este apărată și călăuzită de rugăciune, orice gând bun fiind transformat prin rugăciune într-o cugetare la Dumnezeu. Dar rugăciunea este și ea o luptă grea, chemând la acțiune întreaga persoană. Omul se răstignește pe sine în rugăciune, răstignind patimile și gândurile păcătoase care se agață de sufletul său. Rugăciunea este omorârea gândurilor trupești ale vieții trupești a omului. Perseverența plină de răbdare în rugăciune este pentru om o foarte grea nevoință, cea a lepădării de sine. Acest lucru este fundamental pentru lucrarea mântuirii. Rugăciunea este izvorul mântuirii și doar prin rugăciune toate celelalte virtuți – și lucruri bune – sunt dobândite. De aceea omul de rugăciune este asaltat de cumplite ispite de care este protejat și salvat doar prin rugăciune. Cel mai sigur paznic al minții este rugăciunea. Ea alungă norii patimilor și luminează rațiunea, aducând înțelepciune minții. Neîncetata perseverență în rugăciune este un semn adevărat al desăvârșirii. Rugăciunea duhovnicească se transformă în extaz, și aici sunt revelate tainele Sfintei Treimi, iar mintea intră în acea sferă a sfintei necunoașteri care este mai mare decât cunoașterea. Începută astfel prin credință, vindecarea organelor înțelegerii este continuată prin rugăciune. Hotarele personalității umane sunt lărgite din ce în ce mai mult, egoismului luându-i locul în mod progresiv dragostea de Dumnezeu.”

     (Sfântul Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire)