(Mc. 9, 24) Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

În cuvintele, când Fiul Omului va veni pe pământ, va găsi credință pe pământ?, Domnul se referea la credința care este pe deplin matură și care se găsește atât de rar pe pământ.

Credința Bisericii este deplină, pentru că cine ar mai veni aici dacă credința ei n-ar fi matură? Și a cărui credință nu mișcă munții atunci când este la maturitate? (Mt. 17, 20; 21, 21). Priviți la apostoli, care n-ar fi lăsat tot ceea ce aveau și care n-ar fi călcat peste speranțele deșarte ale acestei lumi și n-ar fi urmat pe Domnul dacă nu ar avut o credință îndeajuns de mare pentru a face aceasta. Și totuși, dacă ar fi avut o credință ajunsă la o maturitate completă, nu i-ar mai fi spus Domnului: Sporește-ne credința! (Lc. 17, 5). În acest tată găsim mai degrabă o credință aflată în creștere, care încă nu este o credință deplină, căci atunci când a adus pe fiul său la Domnul ca să fie vindecat de duhurile necurate care-l stăpâneau și a fost întrebat dacă crede, el a răspuns: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele. Doamne, spune el, cred. Cred – adică avea credință; însă, ajută necredinței mele: credința sa nu era deplină (Evr. 10, 22).

(Fericitul Augustin, Predici la pericopele Noului Testament 65, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)