Cum poate fi definită virtutea curajului?

Fiecare creştin este chemat să împlinească cuvântul Sfintei Evanghelii, pe care este dator să-l transpună în propria sa viaţă. Împlinirea unei asemenea datorii presupune înfruntarea pericolelor care se opun realizării binelui şi învingerea poftelor care ne împiedică în realizarea acestui bine. Aici intră în lucrare virtutea morală a curajului, ca însuşire sufletească necesară fiecărui creştin, virtute fără de care trăirea învăţăturilor Evangheliei nu este posibilă.

Este curajul o trăsătură fundamentală a caracterului unui creştin?

Trăsătura fundamentală ce trebuie să se regăsească în caracterul fiecărui creştin este virtutea iubirii, căci iubirea creştină stă la temelia tuturor celorlalte virtuţi creştine. Plecând de la iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, creştinul îşi desăvârşeşte viaţa prin cultivarea tuturor celorlalte virtuţi creştine. Dacă ne referim la faptul că Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos pe temelia mărturisirii curajoase a credinţei de către Sfinţii Apostoli, putem afirma despre virtutea curajului că este o virtute fundamentală şi nu trebuie să lipsească din definirea caracterului unui creştin. Nicolae Steinhardt afirma că „fără de curaj, existenţa Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi”. Virtutea curajului este absolut necesară pentru modelarea vieţii conform cerinţelor evanghelice concomitent cu depăşirea oricărui obstacol ce ar putea zădărnici o astfel de viaţă. „Nu am face nimic în lumea aceasta fără curaj. Este cea mai mare calitate a unui om, pe lângă onoare”, afirmă filosoful antic Aristotel.

„Fiecare om devine din momentul botezului un nou ales ostaş al lui Hristos”

Mântuitorul îndeamnă de multe ori la îndrăzneală prin cuvintele „Nu te teme! Crede numai!” Care este raportul dintre credinţă şi curaj?

Credinţa este izvorul fiecărei virtuţi, deci şi izvor al curajului. Credinţa este cea care naşte curajul şi tot ea este cea care alungă teama. Prin credinţă creştinul are permanent înaintea sa pe Cel nevăzut şi atunci nimic nu îl tulbură şi nu îl înfricoşează. Curajul izvorât din credinţă este virtutea prin care toate celelalte virtuţi se întăresc şi cresc spre rodirea faptelor bune. În acest sens C. S. Lewis afirmă: „curajul nu este pur şi simplu una dintre virtuţi, ci forma pe care o ia fiecare virtute când este adusă în încercare: şi anume când e adusă în cea mai înaltă realitate”. Pe de altă parte, rădăcina virtuţilor poate fi găsită în legea morală naturală sădită în om de către Dumnezeu la creaţie, numai că firea umană slăbită de păcatul strămoşesc avea nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a rodi fapte bune şi acest har a fost dăruit omului prin jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos. Laşitatea care-l face pe creştin să fugă de încercările şi greutăţile vieţii este un păcat în aceeaşi măsură în care este şi îndrăzneala care-l face să nesocotească primejdia duhovnicească şi care-l expune pe creştin pericolelor şi capcanelor întinse de către diavol. Plutarh subliniază diferenţa dintre curaj şi îndrăzneală afirmând că „a fi curajos nu înseamnă a te arunca înainte în orice primejdie, cu orice risc, ci a fi hotărât să fii întotdeauna de partea adevărului.”

Care sunt cele mai bune exemple pentru practicarea virtuţii curajului, în afară de Mântuitorul Hristos?

În Vechiul Testament îl avem ca exemplu pe dreptul Iov care a îndurat cu curaj încercările la care a fost supus de către diavol şi nu a renunţat nici o clipă la credinţa în Dumnezeu, dar regăsim această virtute la toţi patriarhii şi drepţii care şi-au pus încrederea în Dumnezeu: Avraam s-a mutat în pământul Canaanului, Moise a preluat conducerea poporului şi l-a scos din Egipt, Samson a biruit pe Filisteni chiar sacrificându-şi viaţa.

În Noul Testament avem exemplul femeii cananeence care a îndrăznit să ceară ajutor Mântuitorului şi a îndurat insulta ce i s-a adus în public şi care a fost răsplătită prin răspunsul Domnului la cererea ei. De asemenea, femeia samarineancă, pentru curajul şi stăruinţa ei a fost răsplătită cu apa cea vie, învăţatul Nicodim, care a îndrăznit a merge noaptea la Iisus Hristos şi a sta de vorbă cu El, îl descoperă pe Mesia cel mult aşteptat şi importanţa naşterii din nou, pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Am amintit de Sfinţii Apostoli, pe a căror propovăduire s-a întemeiat Biserica, dar nu trebuie să uităm curajul martirilor care au mărturisit credinţa chiar cu preţul vieţii. Despre martiri, Sfântul Apostol Pavel spune: „au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe”, dar tot ei au şi îndurat: „au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului”(Evrei 11, 33-34; 37-38). Să nu uităm că martirii au luptat cu lumea păgână de afară, iar noi, cei de astăzi, avem de luptat cu pornirile rele din noi.

Se poate vorbi despre un stil evanghelic militar, ţinând cont de verbele active, imperioase prezente în Sfânta Scriptură (stăruiţi, privegheaţi, fiţi gata, mergeţi, căutaţi, încingeţi-vă)?

Fiecare om devine din momentul botezului un „nou ales ostaş al lui Hristos” şi din acest punct de vedere putem vorbi despre creştini ca şi ostaşi înrolaţi în Biserica luptătoare a Domnului, având drept regulament cuvântul Sfintei Scripturi şi fiind înarmaţi cu armele spirituale de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni, 6, 13-17). Tot la acelaşi apostol găsim exprimat în repetate rânduri stilul şi tonul cel mai militar cu putinţă: „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă pană la sânge”, îl numeşte pe Timotei un bun ostaş al lui Hristos căruia îi recomandă: „luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică”. Dacă ne întoarcem la momentul creaţiei vom vedea că, încă de atunci, omul primeşte primele porunci pe care trebuie să le ducă la îndeplinire: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” şi „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”.

„Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”

„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4,18). Consideraţi că frica vine de la diavol?

Frica este în primul rând o consecinţă a căderii în păcat. În cartea Facerii ni se spune: „dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns”. Singura frică justificată şi acceptată în creştinismul ortodox este frica de Dumnezeu şi frica faţă de păcat. Frica nu vine de la Dumnezeu şi Scriptura mărturiseşte în acest sens că „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (II Timotei 1,7). Frica poate fi folosită de către diavol pentru a-l împiedica pe creştin să biruiască în încercările vieţii, dar încrederea în iubirea şi mila lui Dumnezeu, în jertfa şi învierea Mântuitorului Hristos sunt menite să risipească orice urmă de frică din sufletul creştinului. Frica este o stare de paralizie a sufletului pe care diavolul încearcă să ne-o insufle şi prin care doreşte să anihileze orice lucrare dumnezeiască în noi. Prin frică, diavolul încearcă să ne scoată din luptă şi să ne anuleze lucrarea duhovnicească. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă la îndepărtarea fricii şi la îmbrăţişarea curajului: „nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul”. Unul din efectele fricii îl reprezintă îndepărtarea de Hristos faţă de Care ne dovedim dragostea „prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne – e bine să ne-o tot repetăm – regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat”, aşa cum ne învaţă acelaşi părinte Nicolae Steinhardt.

Curajul este o virtute doar slujind iubirii şi dreptăţii?

Fiecare virtute creştină trebuie să se afle într-o legătură interdependentă cu toate celelalte virtuţi şi numai cultivarea tuturor virtuţilor dă caracteristica unei trăiri creştine autentice. Din această perspectivă, curajul nu poate fi doar în slujba iubirii sau doar în slujba dreptăţii, ci el se află în slujba tuturor virtuţilor ce împodobesc un suflet creştin în măsura în care ajută la creşterea şi întărirea lor. În acelaşi sens, Clare Booth Luce, editor, dramaturg şi om politic american a spus: „curajul este scara pe care urcă toate celelalte virtuţi”. Creştinul e dator să se împodobească cu frumuseţea vieţuirii creştine şi să facă fapte bune, dar în acelaşi timp are datoria de a se feri de fapte rele şi de păcat.

Care sunt roadele practicării virtuţii curajului?

Roadele curajului sunt în primul rând statornicia în împlinirea cuvântului evangheliei şi răbdarea în faţa suferinţelor sufleteşti şi trupeşti. În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt zice să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat câmpului de luptă unde avem de făcut faţă răului şi modului de provocare ales de adversar. Virtutea curajului a fost, este şi va fi în veci susţinută de iubire ca virtutea supremă, pe când frica, teama, laşitatea, care sunt opuse curajului, au fost, sunt şi vor fi susţinute întotdeauna de ură. Avem o istorie bogată şi ziditoare pentru noi, prin multitudinea de exemple de moralitate şi de sfinţenie a eroilor neamului şi a martirilor credinţei, care prin jertfa lor nu au murit, ci s-au mutat de la noi în împărăţia lui Dumnezeu. Lor se cuvine să le urmăm, imitându-le trăirea, având mereu în minte şi cuvintele lui Descartes: „toate greutăţile provin din faptul că­-ţi lipseşte curajul”.