Aşa a rânduit Domnul Dumnezeu, Care poartă grijă de mântuirea sufletului nostru, ca fiecare om să aibă în viaţa sa o cruce, pe care şi trebuie să o ducă cu supunere copilărească faţă de Tatăl nostru Ceresc, strigând către El din adâncul sufletului său: „Tatăl nostru! Fie în toate voia Ta cea sfântă, numai să nu mă lipseşti de Cereasca Ta împărăţie!"

Crucea înseamnă răbdarea nu numai a necazurilor din afară, văzute, ci şi a celor lăuntrice, sufleteşti: întunecarea, tristeţea şi cele asemenea lor trebuie îndurate. Căci Dumnezeu ni le trimite pentru nimicirea mândriei şi pentru aflarea smereniei.

Noi căutăm şi dorim dulcea desfătare duhovnicească: nu zic, ea este plăcută, dar este mai prejos decât crucea. Prin cruce ne şi este dată şi, fără cruce, de fapt, nici nu poate exista. Ea vine şi ne părăseşte în măsura în care mergem pe calea crucii şi a smereniei.

(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, p. 82)