Aşa cum în fiecare zi mâncăm pâine şi bem apă, dar mâine trupul viu vrea să mănânce şi să bea iarăşi, aşa şi aducerea aminte de binefacerile lui Dumnezeu nu oboseşte niciodată sufletul, ci îl face să se gândească încă mai mult la Dumnezeu. Sau încă: cu cât pui mai multe lemne pe foc, cu atât mai multă dogoare dă; aşa şi cu Dumnezeu: cu cât te gândeşti mai mult la El, cu atât mai mare se face flacăra iubirii şi râvnei pentru El.

Dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului, ar alerga în cârduri spre Hristos, şi El i-ar încălzi pe toţi cu harul Lui. Milostivirea Lui e de netâlcuit. Din iubirea lui Dumnezeu sufletul uită pământul.

Domnul iubeşte mult pe păcătosul ce se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său: “Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aştept”. Domnul îi cheamă la El pe toţi prin glasul Evangheliei şi glasul ei răsună în lumea întreagă.

“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Veniţi şi beţi apa cea vie. Veniţi şi învăţaţi că Eu vă iubesc. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş chema. Nu pot suferi să se piardă nici măcar una dintre oile mele. Chiar şi pentru una singură Păstorul merge în munţi să o caute”.

“Veniţi deci, la Mine, oile mele. Eu v-am făcut şi vă iubesc. Iubirea Mea pentru voi M-a adus pe pământ şi eu am îndurat totul pentru mântuirea voastră, şi vreau ca voi să cunoaşteţi iubirea Mea şi să spuneţi ca Apostolii pe Tabor: Doamne, bine este nouă împreună cu Tine!”

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 98-99)