Omul se revoltă. Omul care intră în Biserică, omul care îşi cunoaşte dorul de libertate, omul care a cunoscut un Dumnezeu iubitor, iertător este normal să simtă o revoltă atunci cînd alt om îi cere să renunţe la libertate. Şi, dacă asculta­rea în Biserică s-ar limita la a asculta de un om, la a asculta de anumiţi oameni, ea, poate, într-adevăr ar fi putut fi negli­jată. Dar ascultarea pe care o facem noi faţă de duhovnicul nostru, de Părintele nostru, trebuie să ştim că, în cele din ur­mă, sfârşeşte cu ascultarea de Ziditorul nostru. Prin ascultarea pe care o arătăm unui om, nu îndeplinim neapărat nişte po­runci care ar avea mare nevoie să fie în­deplinite. Dacă eu descarc o căruţă de lemne sau mut un sac cu făină dintr-o parte în alta la porunca duhovnicului meu, faptul că eu am mutat sacul de făină din punctul A în punctul B este ultimul scop al gestului meu. Ceea ce mă interesează cu adevărat este să repar în mine trufia şi revolta pe care le simt atunci cînd mi se cere să ascult. De ce? Pentru că oarecând, prin neascultare, eu m-am despărţit de Ziditorul meu. Da, dar am făcut-o liber! Liber am făcut-o, dar care sunt roadele aşa-numitei mele libertăţi? Ceea ce am eu acum este infinit mai prejos decât ceea ce am avut dintru început de la Ziditorul meu.

Prin puterea de a asculta, noi resta­bilim relaţia cu Dumnezeu. Hristos, când a venit pe pământ, ne-a zis că nu face ceea ce voieşte El, nu face voia Sa, ci voia Tatălui Care L-a trimis. Această re­nunţare la Sine pentru Tatăl, care are loc în ascultarea lui Hristos, nu trebuie înţe­leasă ca o sinucidere spirituală şi nici ca anulare a propriului eu, ci ca o supremă manifestare a dragostei.

Mă supun celui pe care îl iubesc ca el să lucreze prin mine, să se răsfrângă în mine, să fie una cu mine şi astfel să existăm unul prin celălalt. Aceasta ne învaţă Hristos. De aceea şi noi, fiind chip al lui Hristos şi urmându-I, încercăm, prin exerciţii de tăiere a voii noastre, să ne asemănăm cu El, să ne asemănăm cu Sfinţii îngeri care primesc cu bucurie poruncile dumnezeieşti, pe care însă nu le mai percep ca pe nişte porunci, ci ca pe o comunicare. În această comunicare noi putem redescoperi dragostea. Atunci cînd acţionăm din dragoste, nu mai percepem porunca drept o manifestare a autorităţii asupra noastră. As­cultăm pentru că iubim.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 9-11)